DIN SUMAR:

• Alexandru Mateevici «poetul limbii noastre»
• Întoarcerea fiului către sat • Interviu cu prof. dr. Adriana Rujan
• Catrene umoristice - Ioan Nelu Vişan
• Mărturisiri - Radu Octavian Maier
• Leonid Dimov - Poeme
• Miracole ale copilăriei - Denisa Popescu
• Profil - Valentin Crucianu - reportaj de Elisaveta Novac
• Din viaţa rromilor: Lungul drum al întoarcerii către nicăieri - Fevronia Novac - Canada
• Din legendele satului: Jidovul
• Păstorul satului - Prof. Cezar Bădescu
• Impresii despre satul natal
• Din creaţiile copiilor de la Vultureşti
• Nichifor Crainic - Poeme religioase

- urmare din pagina 3 -

Deşi creaţia sa lirică e totuşi restrânsă, distingem la conţinutul ei mai multe faze şi mai multe straturi, străbătute însă de acelaşi fior al dragostei fierbinţi pentru spi-ritualitatea românească şi pentru datină. Primele poezii ale lui Mateevici - din anul 1907 - coincid organic, prin tematică, cu mişcarea de la „Sămănătorul“ şi cu acel memorabil Noi vrem pământ de G. Coşbuc. Nota personală constă în inflexiunea cald-moldovenească şi în sugestia de cântec popular recreat. Am adaăuga şi apropierea - avant la lettre, desigur - de rostirea bărbătească a lui Aron Cotruş, citând din poemul manifest al lui Mateevici, Eu cânt: „Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin / Pe-a lor spinare ţara ţin / Cari în robie şi necaz / Voinici, puternici au rămas! / Vânjoşi, înalţi, ca fierul tari, / De soare arşi, bătuţi de vânt, / Brăzdează harnicii plugari / Al ţării lor mănos pământ, / Din plug pe toţi ei îi hrănesc, / Vărsând pâraie de sudori - / Dar to puterile le cresc: / Pe-aceşti puternici muncitori / Eu cu mândrie-i cânt!“ (p. 5). Poemul, ca şi următorul din care vom cita, e scris de autor la vârsta de 19 ani. Iată, dar, în Ţara, limpedea şi curata inflexiune populară de care vorbeam: „Frunză verde grâu de vară, / Ce frumoasă-i a mea ţară! /Cât cu ochii-n zări cuprinzi, / Ţăruleano te întinzi, / Strălucind în ape-oglinzi; / Cât cu ochii dai şi vezi- / Tot câmpii, păduri, livezi, / Şesuri, văi frumoase, sate / Pâni şi brazde semănate, / Munţi şi dealuri nalte, vii, / Depărtări largi, albăstrii, / Primăvara numai floare / Pe câmpii mirositoare / Vara -aur tot turnat / Până-n zare revărsat, / Aur viu de pâne coaptă- / Munca ţărănimii dreaptă, / Trece vântul prin ogoare, Dă pământului răcoare / Şi se duce până-n zări / Şi răzbate-n depărtări“ (p. 12-13, cităm după Ediţia Haneş din 1926).

Eminescianismul pomenit de G. Călinescu este superior şi complexat. Iată un fragment de puternic sentiment cosmic: „El priveşte mersul vremi, / Taina de puţini pătrunsă / Şi zideşte viitorul / Cu-ntocmirea lui ascunsă / Şi ia-n seamă isprăvirea / Veacurilor viitoare / Ce se pierd în veşnicia / Care-i este la picioare.“ (p. 56). Este evidentă aici o urmă fină a celebrei Scrisori eminesciene. - Dar în via şi nesecata tradiţie de lirism răsăritean, emblematic pentru Mateevici, trebuie pomenit şi Dosoftei: „Glasuri de bucurie, / Laude şi rugăciuni / Din cântarea gurii vie / Şi-a chimvalurilor struni“ (p. 61).

Însă, ceea ce este la fel de propriu poeziei lui Mateevici este lirismul său, viu, autentic, moldovenesc, fără a fi „regional“. O nostalgie puternică şi curată, limpezită de patetism, desprindem din poemul În zarea anilor: „În zarea anilor trecuţi / Eu văd în flăcări asfinţituri / Eu văd albastre amurgituri / În zarea anilor trecuţi. / E primăvară. Sunt în floare / Salcâmii. Stau pe gânduri puşi. / Şi o căldură îmbătătoare / Şi o mirozn-ameţitoare / Mă duce lin departe-zare, / În zarea anilor apuşi“. (p. 20).

Odată cu dobândirea experienţei, imaginile lui Mateevici îşi sporesc rafinamentul elegiac: „Dorm florile. Grădina moartă tace, / Iar primprejur - albastre umbre - / Năsip, zori aurii - şi pace“ (p. 71). „De prin desi-mile grădinii / Din rouratica verdeaţă, / Le râd voioşi de-acum crinii / Ascunşi în scutece de ceaţă“. (p. 73).

În poemele care-au precedat moartea poetului, există o împăcare de sine gravă, mioritică, de privire dusă - cum însuşi autorul ar spune-o - „Departe-n luminosul Răsărit”. Iată, dar, unul din poemele datate - „Mărăşeşti, 5-6 iulie 1917”: „Văd prăbuşirea unei stele, / Al nopţii mândrului luceafăr, / Şi sufletul cântării mele / Smintit se zbate de neteafăr. / Se scurge noaptea-n sfânta tihnă / Dar tunurile vrăjmăşeşti / Ţintesc şi bat fără odihnă / Să şteargă gara Mărăşeşti“ (p. 107). Tot din aceeaşi vreme, un poem de mare vibraţie patriotică, dens în sobrietatea sa mândră: „Deasupra târgului Bârlad / Trecut-a un aeroplan / Şi-un snop de pânea aruncat, / Cules din lanuri de German. (...) / Afurisirea cadă, Sfinte, / Judecătorule Părinte, / Pe cei ce Ţara ne-au vândut / Şi robi năvalei ne-au făcut. / Dar milă fie-ţi de creştin / Ce spicul din sudori îl creşte, / De-un biet, nevinovat Român / Ce-şi spune amarul Româneşte“. (p. 119-120). Poeme care pot fi aşezate în larga categorie a celor scrise în tranşee; deşi evident diferite ca registru, ele se înrudesc tematic cu adâncile meditaţii lirice - unice în literatura noastră - formulate pe font de Camil Petrescu. Tradiţionalitatea celor dintâi şi lirica intelectualitate a celor din urmă nu reprezintă însă decât decât două modalităţi de trăire.

Un alt spaţiu din poezia lui Mateevici îl constituie cel epic, motivat prin caldul mesaj omiletic; „cazanii“ care îşi au însemnătatea lor specifică. La hotarul lor, s-ar aşeza o poezie, precum cea intitulată „La Noul Neamţ“ (p. 121-123) care premerge relevării unui univers în care avea să exceleze V. Voiculescu - univers adânc infuzat de pravila şi de tradiţia românească.

Vom încheia seria citatelor cu două strofe desprinse dintr-o poezie care însoţeşte, ca preocupare şi tematică, capodopera Limba noastră şi care învederează că zămisli-rea acesteia din urmă nu a fost un joc al hazardului, al numerelor mari. Limba, adevărată, organică, a fost mereu obsesia lui Mateevici. Şi aici desluşim îmbrăţişarea de către poet a argumentului eminescian: „Noi nu înţelegem: din sine limba creşte, / Nevoie nu are de ajutor strein, / Din sine prinde floare, din sine se-nnoieşte, / Când nu-i atingi temeiul puternic şi bătrân. / Destulă înflorire păstrat-a limba noastră / Din sânul maicii sale cel vechi şi sănătos, / Şi nu-i mai trebui leacuri, şi nici boia albastră / Să zugrăvească cerul cel sfânt şi luminos“. (p. 117).

Am citat din poemele lui Mateevici deoarece scopul nostru a fost acela de a reaminti că el nu este autorul unei singure poezii, ci un scriitor adevărat, sprijinit pe tradiţie, pe o predanie a poeziei, ca şi pe epoca sa, epocă în care lirica românească profesa - pe scară largă - şi un rol misionar. Dar, chiar în acest context, poetul Al. Mateevici a pierit însă înainte de a fi împlinit 30 de ani, iar din cât a apucat să scrie, G. Călinescu a tras o concluzie cu care am început şi pe care, în încheiere, o reamintim: ar fi fost poet mare dacă trăia.

[top]