DIN SUMAR:

• Alexandru Mateevici «poetul limbii noastre»
• Întoarcerea fiului către sat • Interviu cu prof. dr. Adriana Rujan
• Catrene umoristice - Ioan Nelu Vişan
• Mărturisiri - Radu Octavian Maier
• Leonid Dimov - Poeme
• Miracole ale copilăriei - Denisa Popescu
• Profil - Valentin Crucianu - reportaj de Elisaveta Novac
• Din viaţa rromilor: Lungul drum al întoarcerii către nicăieri - Fevronia Novac - Canada
• Din legendele satului: Jidovul
• Păstorul satului - Prof. Cezar Bădescu
• Impresii despre satul natal
• Din creaţiile copiilor de la Vultureşti
• Nichifor Crainic - Poeme religioase

SATUL ROMÂNESC CONTEMPORAN S.O.S

Alexandru Mateevici, poetul «limbii noastre»

Se cunosc, şi se citează adesea, rândurile pe care George Călinescu, atât în Istoria literaturii române (1941), cât şi în Compendiu, le-a scris cu privire la creaţia poetică lăsată de Al. Mateevici: „... ar fi fost poet mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane...“ (op. cit.,ed. a II-a, Buc., 1982, p. 941). Şi, pentru a exemplifica, marele critic dă, în continuare un lung şi semnificativ citat din poemul Pietre vechi, scris de Mateevici în chiar anul morţii, 1917. G. Călinescu nu ignoră, desigur, capodopera lirică a poetului stins pretimpuriu, din care reproduce câteva strofe, pe aceeaşi pagină din Istorie, adăugând: „După G. Sion, Mateevici dădu o nouă serie de definiţii ale limbii române (Limba noastră) cu imagini superioare de mare poezie“. Nu de multe ori i s-a întâmplat lui Călinescu să alăture - şi încă de două ori - adjectivul mare lângă creaţia unui poet. Toate acestea, însă, cum spuneam, se cunosc foarte bine.

Mai puţin cunoscut este vibrantul necrolog pe care N. Iorga l-a publicat după moartea poetului în „Neamul românesc“, pe când ziarul său apărea la Iaşi, în anii de restrişte ai Primului Război Mondial. Pe această primă pagină a ziarului (nr. 236/1917), Iorga reproducea poezia Limba noastră, abia creată de poet. Necrologul intitulat Încă unul: preotul Mateevici se înscrie în şirul memorabilelor medalioane de pomenire lăsate de-a lungul deceniilor de istoric şi adunate ulterior în patru volume. Deşi, după cum mărturiseşte, abia îl întâlnise de câteva ori, N. Iorga intuieşte desăvârşit spiritul şi făptura aleasă a poetului: „Am văzut în redacţia noastră, şi nu o singură dată, pe acest preot tânăr şi voinic, cu o blândă faţă ca a sfinţilor din icoanele de odinioară. Şi pe el îl adusese la noi un singur gând (...): acela de a găsi cărţi, de a cunoaşte pe cărturari, de a vorbi cu dânşii despre scrisul vechi şi nou şi despre toate amintirile comune, de atâtea veacuri, de toate veacurile afară de unul, care ne cuprinde într-însul. Rareori am văzut - şi desigur nu aici la noi, unde şi literatura, când n-a fost o pretenţie, a rămas o simplă formă - un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun în suflet, care e scrisul nostru“. ( Oameni care au fost, vol. II, Bucureşti, 1935, p. 262).

Tot N. Ioga aminteşte de evlavia lui Mateevici pentru limba română. (Avea o plăcere evidentă să se rostească în silabele ei iubite“), de faptul că adusese, spre pu-blicare, la „Neamul românesc“, câteva poeme şi că autorul lor intenţiona să şi le strângă într-un volum. Mateevici a murit îndeplinindu-şi datoria, Iorga însuşi îl aşează între „mărturisitori“, îngroşând şirul poeţilor români care şi-au dat sângele pentru ţară. E suficient să ne gândim la: Mihai Săulescu, Emil Gulian, Ion Şugariu şi la atâţia alţii... Poemele sale, între care se prenumără Limba noastră au fost adunate - în număr de 43 - şi editate de criticul Petre V. Haneş, sub titlul simplu - Poezii. În 1926 (Bucureşti, Tipografia „Graiul românesc“). O a doua ediţie - la care trimite G. Călinescu (op. cit., p. 1029), a apărut în 1836 (Bucureşti, Ed. Cartea Românească).

De atunci, o altă culegere - cuvenită restituire - din poemele autorului care a dat Limba noastră nu a mai apărut. Capodopera a pătruns, în ultimele două decenii de mare deschidere spirituală românească, în numeroase antologii, în cărţi de citire şi în manuale, a fost - în mai multe versiuni - pusă pe muzică, imprimată pe discuri şi o auzim adesea, ca pe laitmotiv, în emisiunea radiofonică „Odă limbii române“. Din păcate, exceptând pe poeţi, pe scriitori, pe criticii şi istoricii literari, puţini din marele public ştiu că Mateevici nu-i poetul unei singure poezii - capodopera Limba noastră. Deşi a trăit puţin (16 martie 1886 - 13 august 1917) şi nu a scris mult, Mateevici este un scriitor şi găsim în existenţa sa trăsăturile unei cariere de scriitor. A debutat, în 1907, cu o bucată în proză, a scris versuri, a tradus - versuri şi proză, a făcut ceea ce s-ar numi în termenii de astăzi „gazetărie culturală“ la două publicaţii: „Luminătorul“ şi „Cuvântul moldovenesc“. Petre V. Haneş, care a dat şi un studiu destul de întins (tipărit între paginile 1-86 în „Studii literare“, Bucureşti, 1925) şi care reprezintă cea mai meritorie contribuţie asupra lui Mateevici, a consultat colecţiile publicaţiilor citate mai sus, a cercetat corespondenţa rămasă de pe urma poetului şi mărturiile - edite şi inedite - privitoare la trăsăturile chipului său omenesc şi spiritual. Desigur, există şi alte contribuţii, îndeosebi scurte articole elegiac-meritorii, cum ar fi cele semnate de prof. I. Bunea sau de Gh. Cunescu. Este în intenţia noastră o reeditare a operei, îndeosebi lirice a poetului, întrucât nu peste mult timp se fa împlini vremea centenarului naşterii sale. Credem că, într-o epocă în care s-a acordat o atenţie nespus de mare moştenirii noastre literare, o reeditare a lui Mateevici se impune.

- continuare în pagina 4 -