Întoarcere la pagina principală Numărul curent al revistei Satul Natal Informatii despre revista Satul Natal si Asociatia Nova International Aici puteti afla detalii despre modul în care ne puteti contacta Linkuri cãtre alte pagini web
ANUL IV - Aparitie trimestrialã - Nr. 12 - 2004
Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului
 
Pagina: Precedentă - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - Următoare

DIN SUMAR:

Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”
Calinic Argatu: “Cultura este o parte constitutivă a omului”
Interviu cu domnul Costin Alexandrescu
Elena Rotaru: “Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare”
Poezia cusăturilor din Muscel
Din legendele trecutului: “Copii de altădată de la Vultureşti”
Cântecul de lebădă al Lutului
Mildred A. Rose: “Poezia satului amerindian”
Descântece din Modoia - Vâlcea
Elisaveta Novac: “Amintiri din Modoia”
Ion Focşa: “O raită prin copilăria mea”
Unde ne sunt satele de altădată
Ana Blandiana: Poeme religioase

- urmare din pagina 8 -

de data aceasta, în Piteşti, la Editura „Paralela 45”.

La starea de emoţie contribuie în mare măsură chipul lui Rebreanu, omniprezent în spaţiul casei. Aproape toţi cei ce l-au cunoscut pe Rebreanu au fost impresionaţi de înfăţişarea sa şi au simţit nevoia să-l descrie. Mai ales odată cu vârsta chipul său a căpătat o distincţie care impresiona pe oricine de la prima vedere. Iată descrierea făcută de un contemporan al său, Ioan Massoff cu prilejul unui interviu pentru revista „Rampa”: „Nu s-ar putea spune că înfăţişarea domnului Rebreanu nu e frapantă. Când îl vezi venind de departe, înalt, spătos, cu pălăria cu boruri mari, cu mersu-i elastic de picador când îşi face intrarea în arenă, eşti îndrituit să crezi că d. Rebreanu este cel puţin guvernator al Bucureştilor. Simplă greşeală de optică. Văzându-l mai de aproape, suferi o groaznică deziluzie. De vină sunt numai ochii blânzi, aproape copilăreşti, care joacă o farsă „fizionomiei” celui mai de seamă prozator al nostru”.

Aproape toate descrierile fizice ale lui Rebreanu, subliniază contrastul care trăia în el , contrastul dintre masivitate-i fizică şi delicateţea sufletească. Dacă oamenii de litere au simţit nevoia unei descrieri amănunţite a înfăţişării marelui scriitor, cu atât mai mult plasticienii au încercat să-i redea prin mijloacele lor specifice, trăsăturile fizice şi psihice. Frumuseţea sa severă şi puţin greoaie a constituit subiect şi pentru caricaturişti şi pentru pictori, la fel şi pentru sculptori. Între artiştii plastici care l-au luat model se numără: Marcel Iancu, Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Bron Urbanski, Miliţa Petraşcu, Romul Ladea, Constantin Popovici, Vasile Năstăsescu. Încă de la intrarea în curtea casei memoriale, între trandafiri, se află bustul lui Rebreanu, sculptat de V. Năstăsescu, veghind parcă „cuibul literar”. În holul de la intrare un tablou mare, semnat Bron Urbanski, te întâmpină; în birou un alt Rebreanu însoţeşte vizitatorul. Este portretul neterminat, realizat de bunul său prieten Jean Alexandru Steriadi. (Prietenia s-a cimentat în anii primului război mondial, când Rebreanu, urmărit de autorităţile austriece ca dezertor, este ascuns mai multe zile în muzeul Kalinderu, unde Jean Steriadi lucra pe atunci. Rebreanu nu va putea uita gestul pe care l-a făcut pictorul, toată viaţa). Toate aceste reprezentări plastice sunt completate de mulţimea fotografiilor originale, făcute în diverse împrejurări, presărate peste tot în vitrine sau în rame, pe pereţi. Probabil, că cea mai impresionantă imagine fotografică a sa, rămâne aceea care îl înfăţişează în postură de academician, titlu ce i-a fost acordat în anul 1940, după ce opera sa fusese apreciată printr-o serie de premii literare de prestigiu: Premiul „Năsturel Herescu”, pentru romanul „Ion” – 1921; „Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Români” – 1923; „Premiul Naţional pentru Proză” – 1929; Alături de fotografia în ţinută de academician, nu putea să lipsească broşura care conţine discursul său, foarte cunoscut şi despre care s-a făcut vorbire şi în paginile acestei reviste, „Satul Natal”, discurs ţinut în şedinţa publică solemnă de la Academia Română, la 29 mai 1940 şi intitulat „Laudă ţăranului român”. Tot între mărturiile emoţionante se numără şi o bandă magnetică imprimată cu vocea lui L. Rebreanu, un document de reală valoare - copie după banda magnetică, aflată în fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române - al cărui director a şi fost L. Rebreanu. Este vorba despre un interviu din anul 1943 când L. Rebreanu deţinea pentru a doua oară funcţia de Director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Cu o voce gravă, frumos timbrată Liviu Rebreanu răspunde întrebărilor lui Camil Baltazar, referitoare la repertoriul Teatrului Naţional, unde încerca să promoveze un repertoriu românesc, atât din dramaturgia clasică, cât şi din cea contemporană, într-o vreme când la mare cinste, se aflau piesele bulevardiere, ale teatrului francez.

Tot la Valea Mare îi este sortit să închidă ochii pentru totdeauna, la numai 59 de ani, la 1 septembrie 1944. Pe ultimul său drum spre cimitirul bisericii din sat a fost însoţit, la 3 septembrie, de o mulţime de argeşeni. Biserica veche din sat, ce-i primea acum trupul neînsufleţit, înălţată în 1685, fusese restaurată şi datorită lui Rebreanu – cel ce, odată stabilit aici, la Valea Mare socotea că este parte integrantă din comunitatea satului. Fondurile necesare restaurării au fost adunate prin organizarea unor şezători culturale date în sat, cu participarea binevoitoare şi foarte generoasă a particularilor din Piteşti. În mulţimea cernită şi tăcută ce intra în curtea bisericii în urma sicriului lui Rebreanu, se remarca o coroană de flori, adusă de soldaţii unei unităţi militare pe eşarfa căreia scria simplu, dar sugestiv „Ion”, titlul romanului rebrenian, ce devenise simbolul unui popor. La câteva luni de zile, familia îi va muta locul de veci la cimitirul Belu, Rebreanu fiind vecin în eternitate cu Eminescu şi Caragiale.

În final aş mai menţiona doar, că în cei 35 de ani, de când s-a deschis această casă memorială, zeci de mii de oameni i-au trecut pragul, vizita, fiind un prilej minunat de instruire. Unul dintre oamenii apropiaţi lui Liviu Rebreanu, doctorul piteştean Vasile Tiţescu, trecut şi el astăzi în lumea umbrelor, cel ce l-a îngrijit până la moarte, a evitat reîntoarcerea în casa Rebreanu vreo 26 de ani de la deschiderea ei, publicului, refuzând pur şi simplu să revadă aceste locuri în care murise marele său prieten. Odată ajuns totuşi, gândurile l-au dus spre toate momentele, trăite la Valea Mare, fie plăcute, dar mai ales triste - ceea ce îi dă prilejul evocării personalităţii lui L. Rebreanu: „Revăd în umbră ca pe o fantomă pe bărbatul înalt, cu înfăţişarea distinsă, cu părul blond pieptănat cu o buclă pe fruntea senină, cu ochii albaştri, mari, cu zâmbetul luminos. Vorbea cu o voce caldă, uşor răguşită, plăcută, fără gesturi. Era bun, blând, cu multă răbdare, avea multă răbdare în conversaţie, evita întrebuinţarea cuvintelor pompoase şi radicale, era uşor de înţeles de orice interlocutor. Nu-i plăcea să se vorbească despre el, avea o timiditate înnăscută, făcea abstracţie de meritele sale, de reputaţia sa literară. Indiferent cu cine vorbea, avea răbdare să asculte cu atenţie şi bunăvoinţă”.


[top]

Imagini din aceastã paginã

Liviu Rebreanu - academician

Ultimele poze făcute la Valea Mare înainte de moarte