DIN SUMAR:

• Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”
• Calinic Argatu: “Cultura este o parte constitutivă a omului”
• Interviu cu domnul Costin Alexandrescu
• Elena Rotaru: “Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare”
• Poezia cusăturilor din Muscel
• Din legendele trecutului: “Copii de altădată de la Vultureşti”
• Cântecul de lebădă al Lutului
• Mildred A. Rose: “Poezia satului amerindian”
• Descântece din Modoia - Vâlcea
• Elisaveta Novac: “Amintiri din Modoia”
• Ion Focşa: “O raită prin copilăria mea”
• Unde ne sunt satele de altădată
• Ana Blandiana: Poeme religioase

ÎNTOARCEREA FIULUI CĂTRE SAT

LIVIU REBREANU ŞI SATUL VALEA MARE

Dacă sunteţi argeşean, sau vă aflaţi în Argeş şi vreţi să evadaţi pentru scurt timp din realitatea stresantă, de ce să nu recunoaştem, a vieţii cotidiene, faceţi o scurtă călătorie, într-un loc situat la aproximativ 3 km. de Piteşti, şi anume, la casa în care scriitorul Liviu Rebreanu şi-a petrecut o bună parte din ultimii săi 14 ani de viaţă. Au trecut 60 de ani de când L. Rebreanu nu mai urcă Dealul Gheormanului, fie cu Chevrolletul roşu, fie cu Dodge-ul 1930, sau pur şi simplu cu trăsura de piaţă, spre casa numită de el „prima mea proprietate reală”, locul „unde vin să mă izolez şi să mă prepar pentru scris”. Rebreanu nu mai urcă pe drumul Gheormanului, doar drumul Gheormanului a rămas acelaşi, la fel de plin de glod şi de hârtoape, de parcă autorităţile ar dori să păstreze neatinsă zona patriarhală din Valea Mare, care l-a cucerit pe Rebreanu şi care, datorită trecerii lui pe aici – a devenit o urnă de amintiri.

Casa de la Valea Mare

Cum o iei spre stânga, plecând din Piteşti sau Câmpulung, din şoseaua ce duce spre Ştefăneşti, poate fi văzută şcoala la care Rebreanu însoţit de Fanny, soţia sa, îmbrăcată întotdeauna în costum naţional, acorda un premiu la sfârşitul anului şcolar, pentru elevul cel mai silitor, dar fără posibilităţi materiale. Casa învăţătorului Gică Popescu, contemporan cu Rebreanu, trecut şi el de mult, în altă lume se afla pe aceeaşi parte stângă a şoselei ce duce spre casa romancierului. Preotul Tănăsescu, cu care Rebreanu tăifăsuia adesea, locuia în casa din dreptul podeţului de peste gârlă. Nici el nu mai este… Poate o parte din pomii ce urcă prin grădini odată cu drumul să mai fie aceiaşi. Doar umbra le-a crescut mai mare.

În curtea lui Rebreanu, sigur trăiesc aceiaşi pomi – perii chiureli, merii, care au degenerat cu timpul în meri pădureţi, alunii, gutuii…Ioana Pârvulescu în foarte comentata sa carte, de către presa culturală, „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”, apărută recent exprima foarte frumos, un trist adevăr: „Numai de două – trei generaţii e nevoie ca toate celebrităţile să devină adrese şi statui, ca obiectele lor cele mai dragi să încremenească în muzee fără vizitatori, ca fiii şi nepoţii şi rudele prin alianţă să se risipească în toată lumea, iar din zumzetul viu al unei vieţi, al unei epoci, să nu rămână nici o urmă”. Liviu Rebreanu este fără îndoială un nume de referinţă al literaturii române, ctitor al romanului românesc modern, deşi a cochetat şi cu alte genuri literare, precum nuvelistica, dramaturgia şi publicistica – cunoscând succesul şi în aceste domenii. Operele sale au fost traduse încă din timpul vieţii în mai toate limbile de circulaţie ale lumii, încât el este cel mai cunoscut scriitor român, peste hotarele ţării natale, intrând astfel în galeria creatorilor de seamă din literatura universală. Romanele sale, „Răscoala” şi „Ion” au fost incluse de UNESCO, în colecţia marilor romane reprezentative ale literaturii mondiale.

În viaţa sa, nu foarte lungă, de numai 59 de ani a colindat prin multe locuri din ţară sau din lume, în unele de nevoie, în altele de voie, nicăieri nu s-a simţit atât de bine ca la Valea Mare, aşa cum mărturiseşte el însuşi în repetate rânduri atât în „Jurnalul” său de la vie, publicat mult după moartea scriitorului (1983-1984, Ed. Minerva.), şi cum se poate vedea şi din mărturiile celor apropiaţi, făcute cu diferite ocazii. „Via de la Valea Mare - nota Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier – a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea la Valea Mare, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”. Casa de la Valea Mare era cel mai adesea numită „cuibul său literar”, venind de multe ori singur, tocmai spre a nu-i distrage nimeni şi nimic atenţia.

„Am făcut Revelionul singur, la masa de scris. Nici radio n-am putut să ascult…Am scris. Adică am încercat. Mă chinuiesc atâta cu începutul, încât de multe ori îmi zic că mi s-o fi sleit puterea de creaţie. În realitate cam aşa am păţit cu toate cărţile. Până ce am pornit a...

- continuare în pagina 8 -