DIN SUMAR:

• Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”
• Calinic Argatu: “Cultura este o parte constitutivă a omului”
• Interviu cu domnul Costin Alexandrescu
• Elena Rotaru: “Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare”
• Poezia cusăturilor din Muscel
• Din legendele trecutului: “Copii de altădată de la Vultureşti”
• Cântecul de lebădă al Lutului
• Mildred A. Rose: “Poezia satului amerindian”
• Descântece din Modoia - Vâlcea
• Elisaveta Novac: “Amintiri din Modoia”
• Ion Focşa: “O raită prin copilăria mea”
• Unde ne sunt satele de altădată
• Ana Blandiana: Poeme religioase

- urmare din pagina 1 -

altfel aceasta nici nu poate deveni o cultură deliberată, voită, ci ţine de o anumită spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natură decât de cultură. Deci spiritualitatea populară trebuie depăşită spre creaţia personală. Dar cum pot apărea personalităţi de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea „persoana“ acolo unde - spre a vorbi kantian sau neokantian - lipseşte categoria personalităţii? Este dinainte sigur că, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine faţă de individualităţile creatoare din culturile realizate; că, chiar dacă nu va imita şi reproduce, va sta în umbra celorlalţi. Şi atunci tensiunea interioară a culturii româneşti devine să te pierzi în creaţie anonimă care nu dă o cultură majoră? Sau să râvneşti către creaţia personală, care e în umbra culturilor majore? S-o spunem deschis: teoretic - după cum arătam - dilema aceasta pare astăzi fără ieşire. Din fericire, conştiinţa teoretică a insolubilităţii nu ne mai poate paraliza. În fapt noi mergem către forme istorice. Când un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-o dată forme istorice superioare.

Ce este această eternitate din care începem să ieşim ? Românul are un proverb, revelator în ce priveşte noţiunea de vreme: „Ceasul umblă, loveşte şi vremea stă, vremuieşte“. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă. Vremea stă, vremuieşte. În limba germană a vremui are, dacă nu mă înşel, sens concret de durată şi petrecere (Geschehen). Aşa se întâmplă, până la un punct, în accepţiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă „vremea vremuieşte“ e tautologie. A vremui nu aduce nimic nou faţă de vreme. O repetă, o defineşte ca neîntâmplare, ca repaos. Românul mai spune: „Vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte“. Numai omul devine; vremea stă. Nu stă pentru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilităţii, cum e la Kant. Ea e încă ceva concret, spre deosebire de noţiunea de „timp“ (de la tempus) care e conceptual şi abstract. Dar e un concret nemişcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinţei, nu a devenirii.

Alături de „vreme“ ca expresie a eternităţii, tot ce se întâmplă apare, în fond, românului, drept zădărnicie. „Toate veacurile se înţeleg ca ziua de ieri“, spune românul. Ceasul care umblă loveşte, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrâneşte, pe când vremea stă iarăşi; acţiunile şi străduinţele oamenilor, rânduielile şi împărăţiile lor - totul e zădărnicie. În această concepţie, nici efortul de cunoaştere ştiinţifică şi nici cel de desăvârşire morală, pe calapoade raţionale, nu pot sta pe primul plan. Nu ştiu dacă şi în alte părţi psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vă vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizările monumentale - pe care neamul nostru nici n-ar fi avut timp ca să le înfăptuiască - dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care frământarea istorică este irosire şi pierdere. Dar - şi aici este aspectul nou faţă de tânguirea biblică - neamul românesc e şi el într-un fel solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în câmpul lui, peste trupul chiar - dar el rămâne neschimbat. „Trece şi asta“ e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne, pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei. Din această eternitate ne străduim să ieşim, deci. Pentru a descrie coborârea noastră în istorie şi părăsirea viziunii, dacă nu hieratice, în orice caz statice a desfăşurării istoriei noastre, aleg trei momente culturale semnificative: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII -lea, iar al treilea de azi, din secolul al XX-lea. În primul exemplu, veţi vedea ce se petrece într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul. În celălalt va ieşi la iveală criza şi nemulţumirea de sine, pe care o trezeşte, în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric. Iar cel de al treilea moment cultural, cel de azi, încearcă să aducă o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti; dar încearcă numai. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea şi gânditorul Lucian Blaga pentru ziua de astăzi.

Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate,
Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea HANDOCA, „Capricorn“, 1989, p. 21 -24.

Asociaţia Nova Internaţional (ANI) este o organizaţie non-profit. Materialele reproduse şi articolele din revista “Satul Natal” sunt publicate pentru sprijinirea unui ideal cultural şi educativ, iar colaboratorii acestei reviste sunt voluntari.

Mulţumim Centrului Cultural din Piteşti pentru sprijinul acordat!