Întoarcere la pagina principală Numărul curent al revistei Satul Natal Informatii despre revista Satul Natal si Asociatia Nova International Aici puteti afla detalii despre modul în care ne puteti contacta Linkuri cãtre alte pagini web
ANUL IV - Aparitie trimestrialã - Nr. 12 - 2004
Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului
Pagina: Precedentă - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - Următoare

DIN SUMAR:

Constantin Noica: “Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”
Calinic Argatu: “Cultura este o parte constitutivă a omului”
Interviu cu domnul Costin Alexandrescu
Elena Rotaru: “Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare”
Poezia cusăturilor din Muscel
Din legendele trecutului: “Copii de altădată de la Vultureşti”
Cântecul de lebădă al Lutului
Mildred A. Rose: “Poezia satului amerindian”
Descântece din Modoia - Vâlcea
Elisaveta Novac: “Amintiri din Modoia”
Ion Focşa: “O raită prin copilăria mea”
Unde ne sunt satele de altădată
Ana Blandiana: Poeme religioase

O RAITĂ PRIN COPILĂRIA MEA

Ion Focşa

biliard, se dădeau cele mai selecte baluri şi, o dată pe săptămână, de obicei sâmbăta, aveam film, de fiecare dată acelaşi film: „Războiul Independenţei”.(…)

Caut cu privirea locul unde era brutăria lui Moş Petcu, iar în spate, sus pe deal, grajdul lui Moş Kirciu. Nu ştiu de ce i se spunea grajd că n-a ţinut niciodată vite acolo, în schimb mi-a dat posibilitatea să fac primul teatru în el fără să-i cer voie; grajdul era peste drum de casa lui. Zâmbesc şi acum când mă gândesc la prima reprezentaţie. Era într-o duminică după masă. Eu şi trupa mea aranjasem din vreme scena. Pe bârna principală, care unea cele două laturi ale dreptunghiului grajdului, acolo sus, din două loitre (lateralele de la căruţă) acoperite cu covoare furate de acasă, aveam drept cortină un cearşaf roz bonbon luat din aceeaşi sursă. Toţi artiştii – cinci la număr – trebuia să urcăm pe o scară improvizată, în aşa fel încât să nu fim zăriţi de spectatori, care, de fapt, erau colegii de zbenguială, fiecare plătindu-şi intrarea cu 5 bile şi având bilet în regulă. Eu eram îmbrăcat ca Matache al lui Caragiale: cât mai strident, având pe cap frumoasa pălărie de pai a tatei. Când totul a fost gata şi am dat semnalul de începere prin soneria unui ceas C.F.R., care zbârnâia foarte tare, am urcat primul să-i prezint pe colaboratori, care, cum îşi auzeau numele, veneau alături de mine făcând un compliment publicului. Când a urcat şi cel de 5-lea artist, se vede treaba că grinda fiind putrezită de vreme, s-a rupt, prăbuşindu-se de la acea înălţime, alegându-ne cu răni uşoare, dar mai grav a fost faptul că am rămas cu borurile pălăriei făcute covrig pe gâtul meu. Şi era singura pălărie de vară a tatei. S-a creat panică, unii au ţipat de frică şi ne-am deconspirat. Şi unde vine Moş Kirciu, cu o falcă în cer şi cu una în pământ, fugărindu-ne şi strigând cât îl ţinea gura, cu accentul lui de bulgar întârziat : „Ţomăgarii lui Focşa, stai că vă prind eu acum, la puţcărie cu voi !” Aşa s-a năruit primul meu vis de teatru.

Îmi opresc ochii pe vechea primărie, aceeaşi . Caut să reconstitui biroul tatei; în aripa laterală din dreapta, acolo îşi aveau locul finanţele, iar d-l preceptor-şef răspundea de câteva comune. O dată pe lună trebuia să meargă la Topologu cu „vărsarea” (depunerea banilor); timp de două zile, cât dura operaţiunea, mama stătea cu frica-n sân nu cumva să fie atacat de hoţi şi bandiţi. Mişunau prin zonă şi erau cunoscute faptele lui Terente Vârlan şi Gherghişan, de aceea se organizau din când în când „campanii” de prindere a lor, la care participau - pe lângă jandarmi şi toţi vânătorii din împrejurimi. Şi în trecut au existat bandiţi celebri. Nu fusese trimis să-l lichideze pe legendarul Licinski însuşi Alexandru Davila (dramaturgul de mai târziu), care pentru o vreme a devenit şeful arondismentului Măcin, de care aparţinea Peceneaga ? La aceste „campanii” a luat parte şi tata, care era foarte bun vânător şi un pasionat pescar de Dunăre, pasiuni pe care ni le-a transmis şi nouă, copiilor. Avea multe însuşiri taică-meu, ştia să cânte şi la câteva instrumente rare: fligorn, havaiană, piculină şi mai ales la vioară. Am regretat toată viaţa că nu l-am moştenit pe această latură. Îl însoţeam la pescuit, de unde venea de fiecare dată cu 3-4 crapi mari.Era o mare destindere pentru el după hărţuielile de la percepţie, unde, din cauza sărăciei oamenilor, nu reuşea să strângă impozitul şi atunci i se reţinea o treime din leafă până la acoperirea deficitului.

Probabil, influenţat de această atmosferă am scris atunci prima piesă. Era simplă, fără filozofie, dar cu tehnică de teatru. La o familie nevoiaşă, care avea sechestru pe lucruri, bat în poartă cei de la percepţie cu jandarmul în frunte. Iese în prag femeia, care le spune că bărbatul nu-i acasă. El de frică se ascunde în laviţă. Cum era zi de scadenţă, ei pătrund în casă şi încep să le ridice masa, scaunele, ceaunul şi văzând laviţa o întrebară ce are în ea. „- Păi ce să fie, ia, nişte ţoale. - Atunci le confiscăm şi pe astea.”

Şi pornesc cu laviţa pe uşă.

- fragment -


[top]

Imagini din aceastã paginã

Surorile - Ilinescu Elisabeta, 11 ani
Fraţii - Gheţău Georgeta, 12 ani

Compoziţie - Băcescu Mihai, 18 ani