ÎNTOARCEREA FIULUI CĂTRE SAT
Satul românesc va vieţui prin ceea ce are valoros şi etern
Interviu cu domnul Gheorghe Dinuţă - etnolog
Despre începuturile acestei activităţi de cercetare vă rugăm să ne vorbiţi, domnule Gheorghe Dinuţă, despre satele pe care le-aţi avut ca subiecte de cercetare, despre lumea pe care aţi cunoscut-o. Despre profesiunea de etnolog, despre relaţia dumneavoastră cu Satul vechi românesc cu lumea lui veche şi nouă.
Am avut ocazia să fac facultatea la Moscova, la Facultatea de Istorie secţia etnografie şi folclor. Am fost coleg acolo cu domnul Radu Octavian Mayer. Am avut bucuria sa-l cunosc pe renumitul etnograf român Romulus Vuia cu care am lucrat la cercetările Complexului de Bicaz, pentru monografia Bicazului, întrucât satul acela urma să se mute spre a se face lacul de acumulare pentru hidrocentrala din zonă. La Muzeul satului din Bucureşti am lucrat sub coordonarea prof. dr. Gheorge Focşa, care a fost directorul muzeului timp de 30 de ani, din 1948 până în 1978. Am lucrat cu regretatul profesor Ion Chelcea, cu Boris Zderciuc renumit specialist la Muzeul Satului. Am fost în compania unor oameni cu renume în etnografia românească. Am participat la aducerea multor gospodării la Muzeul Satului.
Care a fost pentru dumneavoastră relaţia cu satul din muzeu şi cu satul din arialul ţării? Se presupune că aducând case din spaţiul românesc în muzeul din capitală, făceaţi cercetare, cunoşteaţi zonele, precum şi oamenii cu tradiţiile locurilor.
Repertrierea diferitelor construcţii de arhitectură şi de tehnică populară s-a impus ca o necesitate a momentului. În anii ‘50 era o perioadă de acumulări cantitative, avem un număr de 16 muzee în aer liber în toată ţara, dintre care patru de talie naţională : Muzeul Satului din Bucureşti, Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii de la Goleşti- Argeş, Muzeul Civilizaţiei Populare Astra, din Dumbrava Sibiului, şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj, care a fost primul muzeu în aer liber creeat de renumitul etnograf Romulus Vuia. Personal am participat la aducerea în muzeu a numeroase obiective cu caracter etnografic : în 1959 am adus gospodăria de viticultor de la Huşi, împreună cu Ion Chelcea, în 1960, o gospodărie din Podişul Bucovinei cu Boris Zderciuc.
Dorim să ne vorbiţi de prima fază, aceea a cunoaşterii satelor, a cercetării prealabile a obiectivelor despre care amintiţi, despre locurile pe unde aţi călătorit, despre oamenii locurilor
Pentru a aduce un obiectiv într-un muzeu în aer liber, fie o casă de locuit singură, fie o gospodărie ţărănească cu tot complexul ei cu profil agricol, pomicol ori viticol, acest obiectiv trebuia să împlinească nişte criterii de ordinul tipicului, autenticului, să aibă valoare artistică şi starea de conservare. Obiectivul o dată adus în muzeu face o simbioză cu spaţiul din care a plecat, păstrând caracterele etnografice şi folclorice caracteristice. Muzeul Satului este un muzeu-sat sinteză a tuturor satelor ţării, creat de renumitul profesor Dimitrie Gusti şi are o legătură strânsă între comunităţile din diferitele localităţi din care au venit obiectivele, satul respectiv fiind reprezentat printr-o unitate muzeală de sine stătătoare. Gospodăria reprezintă un etalon, o parte definită a comunităţii satului respectiv.
V-aţi născut în satul Olăneşti. Puteţi să prezentaţi o gospodărie de Vâlcea pe care aţi adus-o din judeţul Vâlcea sau nu aveti aşa ceva ?
În Muzeul Satului a fost adusă o gospodărie din comuna Măldăreşti, zona Horezului ,din fondul vechi. Nu e vorba de cule, acestea se găsesc la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni. E o casă de locuit, un pătul şi un coteţ, aduse ulterior din dorinţa de a cuprinde cât mai multe zone din acest judeţ, de profesorul Focşa. Gospodăria de Vâlcea are specific arhitectura: este o casă din bârne cu foişor în faţă şi cu interior caracteristic unei case tradiţionale din zonă, cu sobă oarbă, cu vatră., cu mobilierul specific : patul cu tăblii, în funcţie şi de epocă. Gospodăria din Măldăreşti este de la începutul secolului XX. Păstrează ţesături, piese de uz casnic, unelte de muncă, vase de lut care erau folosite la prepararea hranei, pe care le procurau din centrele de ceramică Horezu de lângă Măldăreşti.
Mai avem o casă veche de moşnean, în Olăneşti - sat , care a fost vizată, dar care nu s-a putut aduce în muzeu spre conservare, e vorba de „ Casa turcă” un fel de casă cu foişor larg, pe temelie înaltă de piatră, din bârne şi cu acoperiş de şindrilă în patru ape. Este un valoros monument de arhitectură populară. N-au fost posibilităţi dar, e important să se mute poate chiar în muzeul vâlcean acest obiectiv, care încă se păstrează, este aproape de centrul satului, aproape de Biserica cu hramul Sfântului Nicolae.
Ce atestare are comuna Olăneşti ?
Profesorul Ion Alexandru Popescu, profesor de istorie şi limba română în Olăneşti, şi cu un fost primar, Nicolae Gorgan, dispunând de valoroase documente cu privire la istoricul satului, au scos o monografie cu istoricul satului. Cea mai veche atestare a Olăneştilor împreună cu Biserica „Sfântul Nicolae” (construită pe locul unei biserici de lemn) este în anul 1451, semnată de voievodul Mircea Ciobanu. Staţiunea Olăneşti este veche, la începuturi se întindea numai pe malul drept al râului Olăneşti, care izvora din muntele Căpăţâna, pe malul stâng al râului satul se numea Livadia nume preluat de la familia numeroasă cu numele de Livezeanu.Unele cătune erau alcătuite după numele familiilor care le-au întemeiat, altele după poziţia geografică, cum este Glodeanu nume de deal.
Spaţiul acesta subcarpatic al Olteniei, prin bogăţia de mănăstiri, biserici, schituri, troiţe a fost definit „Atosul românesc”. Arnota, Bistriţa, Polovragi, Hurez, dintr-un Lemn, Surpatele,. Govora, Tismana dau cuvânt călătorului să se creadă într-un teritoriu sfânt, în care sufletul vieţuieşte în desăvârşită armonie cu Puterile Cereşti şi cu Dumnezeu.
In adevăr, la poalele Parângului şi uneori în tâmpla muntelui s-au ridicat prin credinţă lăcaşuri de cult, adevărate temple ale credinţei izvorâte din sufletul omului trăitor pe aceste locuri. Parângul a păstrat şi face şi astăzi legătura cu Transilvania.
Un strămoş al meu, Corbea Ceauşu - Neamu, străbunicul tatălui meu, a trăit în Olăneşti, şi era haiduc. Tata mi-a povestit despre el lucruri interesante, iar întrebându-l - în glumă dacă jefuia la drumul mare, - mi-a spus că a luptat împotriva turcilor şi îi ajuta pe săraci. Trăiau oamenii vechi cu frica lui Dumnezeu şi cu sentimentul iubirii de semen, dar cei de azi cum vieţuiesc ?
Localnicii vorbesc despre căpetenia de haiduci Corbea Ceauşu. El a rămas o legendă în spaţiul Olăneştilor. Olăneşti era o aşezare de moşneni, pe lângă boierul Olănescu au fost multe familii vechi de moşneni. Au fost ulterior migraţii de peste munţi în locurile noastre vâlcene. Despre haiducii vremurilor, despre o parte dintre ei, se vorbea cu admiraţie, iar despre Corbea Ceauşu în special. Satele au trecut prin transformări, prin procese sociale şi economice în urma cărora lumea şi-a mai pierdut dimensiunea credinţei pe o perioadă destul de îndelungată. Se recuperează greu valorile spirituale pierdute dar, în adâncul sufletului, omul de la sat L-a purtat mereu pe Dumnezeu. Dovadă că, în pofida ateismului declarat de stat, s-au construit în satele noastre biserici. În Olăneşti, oamenii se ocupau cu creşterea animalelor şi pomicultura. De aici se exportau anual la târgurile din ţară şi uneori în străinătate peste 80 de tone de fructe. După Revoluţie se cunoaşte un anumit declin, localnicii fiind lipsiţi de posibilitatea de a-şi mai vinde produsele pomicole. După primirea terenurilor, fiecare localnic a trebuit să se descurce pe cont propriu, apoi mulţi tineri au plecat la oraş şi au rămas cu povara muncii doar bătrânii. S-a întâmplat şi aici ca peste tot depopularea satelor, migraţia către oraş şi mai nou către statele europene unde se găseşte de lucru, mai ales în agricultură. Staţiunea a mai reţinut o bună parte din forţa de muncă a localităţii, e o situaţie privilegiată faţă de multe sate care se află într-un declin economic şi social. Tineretul nu se mai întoarce la sat decât arar, în vizită la părinţi sau la rude. Satul contemporan va trăi prin ceea ce are valoros şi etern. Viaţa spirituală, credinţa, sentimentul religios sunt puternice în Olăneşti. Aici a fost transferată Biserica lui Horea Din Albac, construită din lemn, care prima dată a fost pe Litoral, la Techirghiol şi apoi în 1956 a fost adusă la Olăneşti şi sfinţită de Patriarhul Iustinian, devenind Biserică parohială cu hramul Sfântul Pantelimon. Horea a construit multe Biserici. Recent a fost construită în Olăneşti o catedrală, Biserica Neamului.
A consemnat Elisaveta Novac |
„La stână” - Avram Ana Maria, clasa a VI-a B
„Muntele fermecat” - Mărgărita Filofteia Iuliana |
