CÃLUSARII
ARGESENI sau TIGRII CARPATILOR
Jocul
ãsta vechi […] nu e numai joc, e rugã si blestem,
e împotrivire si strigãt, e închinare si înfruntare
a cerurilor, e cântec de jele si doinã haiduceascã,
de nesupunere, e un semn pe care-l dãm noi Soarelui cã
mai suntem aicea, pe pãmânturile noastre.
(ION
LÃNCRÃNJAN - „Suferinta urmasilor“)
CÃLUSARII
ARGESENI
Vara
fierbinte a anului 1935. Vipia soarelui suliteazã cu foc câmpia
pe care secerãtorii culcã la pãmânt grâul
înalt, gemând parcã sub greutatea spicelor grele
de rod. E semn de recoltã bogatã si, peste siruri de oameni
cu tâmplele îmbrobonate de sudoare, cu palmele bãtucite
de trudã, vestea cã ei, cãlusarii din Pãdureti,
au fost alesi sã plece la Londra de cãtre englezul Phillip
Thornton, care le urmãrise cu sufletul la gurã uluitorul
lor dans, i-a coplesit cu o bucurie nemaitrãitã cândva.
Asadar, ei, cãlusarii români, vor participa la marele Festival
international folcloric organizat în capitala Marii Britanii de
English Folk Dance and Song Society.
Sosise la Pãdureti, pentru a-i pregãti de drum lung, un
mare iubitor al dansului românesc, Harry Brauner, trimis de profesorul
Constantin Brãiloiu ca sã-i aleagã pe cei mai buni
jucãtori si sã caute cele mai frumoase costume”.
În casa cârciumarului Ilie Rãdulescu – el însusi
cãlusar vestit – Brauner petrece o noapte de pominã,
dupã ce “s-au umplut ulcelele de pãmânt si
toiurile de tuicã bãtrânã, pornindu-se pânã
la ziuã jocul”, precum îsi aminteste celebrul folclorist
în cartea lui de calde evocãri ‘Sã auzi iarba
cum creste”.
Despãrtirea cãlusarilor de cei dragi de acasã pentru
o cãlãtorie atât de lungã a început
cu pregãtirea prapornitelor, pe care nevestele le-au burdusit
cu turtã coaptã în test, cu cas si ouã fierte,
ca oamenii sã nu sufere de foame printre strãini; apoi
“si-au cerut iertãciune de la pãrinti, neveste,
rude, cum obiceiul din vechime cere când pornesti la drum lung”
si, dupã un popas în Bucuresti, au urcat în trenul
care avea sã-i ducã departe de zãrile tãrii
lor, spre locuri nevisate vreodatã. Strãbãtând
Jugoslavia, Italia si Franta, spre orasul unde aveau sã-i îngenunche
pe ceilalti concurenti veniti din 41 de tãri ale lumii dinspre
soare rãsare ori dinspre soare apune, cei 17 cãlusari
din Pãdureti si Mârghia i-au socat, prin comportamentul
lor cu totul bizar, pe cãlãtori. Din când în
când, vãtaful „chipes cu ochi albastri“ ca
seninul cerului Florea Bicã îi scotea pe culoar, unde,
însirându-i lângã barele metalice ale ferestrelor,
îi îndemna cu un “hãlãi-sa !“
repetat sã joace spre „a-si pãstra forma“,
pentru cã prapornitele încãrcate cu bunãtãtile
de acasã dãdeau semne vizibile cã se goliserã
cam repede. „Vagonul – îsi aminteste Brauner –
pus la grea încercare, se zguduia, dând impresia cã
va sãri de pe sinã...“ Flore Bicã îi
punea, apoi, sã se întindã, pe rând, pe bãnci,
izbindu-i împreunã cu ajutorul sãu, cu bâta
pe pulpe, pentru cã, spunea el, numai asa li se mai întãresc
muschii picioarelor cãlusarilor.
La 14 iulie 1935, de Ziua Nationalã a Frantei, erau în
„orasul luminilor”, la Paris. Îndemnati de Brauner,
cãlusarii pornesc spre atelierul marelui sculptor Brâncusi,
„în fata cãruia au început jocul lor voinicesc...
Lui Brâncusi i se umpluserã ochii de lacrimi... În
strigãtele de «Hãlãi-sa !», cãlusarii
l-au sãltat în aer pe marele artist înainte de a-si
lua rãmas bun... Ne-am depãrtat – îsi aminteste
folcloristul – lãsându-l pe gânduri, în
usa atelierului, plin de nostalgia tãrii, reîmprospãtatã
prin aceastã vizitã a flãcãilor argeseni“...
Marele sculptor român „le oferise bãietilor“
– ca semn de pretuire - lacrimile lui sincere de încântare
cã apartine unui neam atât de înzestrat, dar si „bani
pentru o masã bunã care sã ajungã tuturor“.
La Londra îi astepta, în hotel, o primire regeascã:
pentru fiecare cãlusar se rezervase o camerã cu baie separatã,
iar la masã, o multime de furculite si cutite asezate pe lângã
farfuriile lor îi puneau pe gânduri, bietii oameni nestiind
de ce englezii fac asa o risipã de tacâmuri de argint,
când ei, la Pãdureti, se multumeau doar cu o lingurã
de lemn pentru o singurã gurã...
În imensa arenã la Albert Hall, în care încãpeau
circa 6000 de spectatori, sala cu cea mai bunã acusticã
din lume pe atunci, cãlusarii îsi încep demonstratia
de virtuozitate. Se tem, însã, cã sunetele firavelor
lor instrumente (doar o vioarã si o cobzã ) nu se vor
auzi, cã vor fi înãbusite de tipetele sacadate care
le însoteau miscãrile... Organizatorii festivalului, încântati
încã de la repetitii de virtuozitatea violonistului Costicã
Orbu (pe numele lui adevãrat, Stefan Durã) si a cobzarului
Ceapã, se îndoiesc cã cei doi nu sunt notisti, artisti
profesionisti, si îi supun, în concurs, unui test ucigãtor,
stingând, la începutul spectacolului, luminile scenei, dupã
ce, mai înainte, cineva tãiase pãrul arcusului viorii
lui Durã... Dar ceea ce a urmat a fost nãucitor pentru
autorii acestei josnice înscenãri... Simtind cã
totul era o „lucrãturã“, vãtaful Florea
Bica i-a strigat cât a putut violonistului Durã: „Costicã,
fir-ar al naibi, dã-i înainte !“ Durã –
care, din obisnuintã, dãdea cu sacâz pe bagheta
arcusului - a cântat numai cu lemnul acestuia, iar Ceapã
ciupea, cu pana lui de gâscã, cu si mai multã îndârjire
corzile cobzei sale, înnebunindu-i pânã si pe cãlusari...
Cãlusarii – în „toalele“ lor pitoresti,
lucrate cu har de Ioana Giogiu, o fatã mândrã si
harnicã de la ei din sat – erau, pe scena inundatã
apoi de luminã, un vulcan nestins prin ritm si culoare, Tarapanaua
– dansul lor specific pãduretean – ridicând
în picioare miile de spectatori, care, bãtând din
palme sacadat, strigau: „Hãlãi-sa !“ îngânând
strigãtul vãtafului... „Cãlusarii pãrãsirã
sala în aclamatiile unui public aproape isterizat...“ –
nota Harry Brauner. Celelalte echipe participante în concurs erau
„agonizate“. Cãlusarii din Pãdureti îi
eclipsaserã cu totul…
Marele diplomat român Nicolae Titulescu – încântat
de „acesti ambasadori fãrã egal ai dansului românesc“,
convins fiind cã România va fi, datoritã lor, marele
punct de atractie si subiectul preferat al londonezilor ! Presa londonezã
se întrecea în elogii, superlativele curgeau suvoi în
rândurile destinate lor, ziaristii fiind efectiv fascinati de
„Tigrii Carpatilor“, de „Diavolii dansului popular“
– îndrãcitii si atât de îndrãgitii
cãlusari de la Pãdureti, care îsi uimiserã,
prin dansul lor nemaivãzut, pânã si pe ceilalti
concurenti. Necrezându-si ochilor cum un grup de simpli tãrani
poate da viatã unui dans atât de strãlucitor precum
Cãlusul, intrigantii din culisele întrecerii trag sforile,
acuzând România cã, împotriva regulamentului
Festivalului international de folclor amator, se prezentase cu o echipã
de artisti profesionisti, intentionând astfel sã-i scoatã
din concurs, pentru a le smulge laurii victoriei...
Contracandidatii lor la marele premiu, cazacii si bulgarii, jubilau
imaginându-si cã ei vor câstiga concursul londonez.
Si atunci, ideea salvatoare a lui Harry Brauner puse capãt oricãror
speculatii... La somptuoasa masã de receptie datã în
onoarea românilor de cãtre organizatori, folcloristul nostru
care sustinuse cã sunt toti plugari le ceru dansatorilor sã-si
arate palmele bãtãtorite de muncã... Efectul fu
uluitor... Asistenta îi aplaudã pe plugarii-cãlusari
din Pãdureti cu frenezia cu care o fãcuserã spectatorii
din celebra salã a festivalului londonez...
Spre surprinderea comesenilor, cãlusarii nu se atingeau, însã,
de bunãtãtile care li se puseserã înainte
pe masã. Susoteau între ei, stiind cã n-au cu ce
plãti un asemenea ospãt regesc. Simtind care este cauza
retinerii lor, Harry Brauner le destãinui cã nu-i costã
nimic, cã totul e pregãtit de gazde pentru ca ei sã
se simtã bine dupã câstigarea concursului londonez.
Doar atunci la sindrofie, li se dezlegarã limbile cãlusarilor
si, fãrã sã se dea în spectacol, în
limitele bunului-simt, o fãcurã latã, întocmai
ca la ei acasã, în Pãdureti, când îsi
serbau petrecerile cele mai dragi din familie.
Peste patru ani, formatia de cãlusari din Pãdureti, care
între timp devenise membrã de onoare a Societãtii
engleze de dans si cântec popular, era invitatã din nou
la Londra, unde ecourile incredibilului spectacol din anul 1935 nu se
stinseserã încã. Succesul lor va fi, si de aceastã
datã, rãsunãtor, ducând din nou, peste mãri
si tãri, faima României în lume.
(Harry
Brauner - Sã auzi iarba cum creste)
A consemnat Grigore Constantinescu
CÃLUSUL
SI RUSALIILE
Rusaliile
sunt una dintre cele mai mari sãrbãtori ale poporului
român. Pline de adânci si multiple semnificatii folclorice
si etnografice […], o mostenire de la strãmosii nostri,
romanii [...], în satele noastre îsi fãceau aparitia
cãlusarii, care deschideau si închideau Rusaliile. Ei colorau
aceste zile dându-le un farmec deosebit si o strãlucire
cu adevãrat sãrbãtoreascã. Nu se puteau
concepe Rusalii fãrã cãlusari. Toti îi asteptau.
Fiecare dorea sã-i vadã jucând în bãtãtura
casei, iar cei cu stare cereau sã le facã „Rãzboiul“,
teatru în toatã acceptia […], manifestare integralã
de teatru popular […]. Rusalii fãrã cãlus
ar fi fost o dramã sufleteascã pentru tot satul. Ar fi
fost o lipsã pe care toti o simteau si o sufereau fizic. Cãlusul
era asteptat si dorit de toti. El fãcea parte integrantã
din viata folcloricã, afectivã si etnograficã a
satului.
Horia
Barbu Oprisan - Cãlusarii, Bucuresti,
Editura pentru Literaturã, 1969
În
datina cãlusarilor, ca si a cãiutilor, întrevedem,
deci, supravietuirea unor aspecte de ritual dintr-un strãvechi
cult solar autohton care a suferit aculturatii lente, însã
repetate în istoria lui miticã, de la celti, romani si
slavii sudici.
Romulus
Vulcãnescu - Cãlusarii si cultul solar
Dintre
toate dansurile românesti cu functii rituale, cel mai însemnat
este, fãrã îndoialã, Cãlusul. El se
vãdeste, în acelasi timp, si cel mai complicat, îmbinând
practici din registre diferite, adesea contradictorii, cel putin în
aparentã, iar pe plan coregrafic, desfãsurându-se
într-o alternantã de miscãri line, cu virtuozitãti
de cel mai ridicat potential. Dansul cãlusarilor stã înaintea
tuturor celorlalte, prin frumusetea lui coregraficã, alcãtuind
un summum al miscãrilor armonioase si, în acelasi timp,
deosebit de grele. Sub toate aspectele, el a rãmas un fel de
ideal coregrafic al colectivitãtilor unde se practicã,
un superlativ al frumosului si îndemânãrii pentru
care calificativul de minune nu e câtusi de putin o exagerare
[…].
Jocul cãlusãresc a cãpãtat o aureolã
neobisnuitã si în staturile populare. A fi cãlusar
însemna a fi om ales, dotat nu numai cu agilitate, ci în
primul rând cu tãrie spiritualã, care îl fãcea
apt pe jucãtor sã se supunã întru totul restrictiilor
impuse de o traditie ancestralã.
Ovidiu
Bârlea - Eseu despre dansul popular românesc,
Bucuresti, Editura Cartea Româneascã, 1982
O
altã dovadã a vechimii Cãlusului o constituie si
faptul cã acesti bãrbati initiati pentru a sluji zeulului,
Tatãlui Ceresc, erau aducãtori de belsug, ocrotitori împotriva
relelor si bolilor, având convingerea cã legea Cãlusului
este legea începutului, adicã legea sufletului, de la facerea
lumii, când Dumnezeu, pe care cãlusarii L-au numit de la
început Zãu, le-a dat puteri sa-l slujeascã pe pãmânt.
Profesor
Ion Nania
Rusaliile
- sãrbãtoare multimilenarã în spatiul românesc
Amestec
de credinte, farmece, mister, emotii, virtuozitate, ancestrale rituri
magice, de initiere, semetie, hilar, putere, înversunare, sublim,
elemente proprii dramei teatrale, mândrie, strãluciri cromatice
în straie, obisnuit antrenant al satului si ulitei, verigã
a continuitãtii, cu evident rol integrator, mirosind si având
gustul tãrânei strãbune. Cãlusul este un
element de falnicã spiritualitate româneascã.
Dorin
Oancea, Cãtãlin Oancea - HÃLÃI-SA!
Jocul
cãluseilor
Cãluseii
merg în rânduri, cu bravurã si-nfocare,
Ca stejarii-nalti si ageri, de te pune în mirare !
Cu privirea ca vãpaia, coperiti de fier rãsunã
Mersul lor ! ...si toatã urbea împrejurul lor s-adunã
……………………………………………………..
Ei s-opresc în douã siruri si încep acele jocuri,
Sãrituri neauzite, schimburi agere de locuri
…………………………………………………….
Sub a lor pasi muge câmpul, atmosfera clocoteste,
Muzica rãsunã tare, inimile veseleste,
Inspirând entuziasmul care creste-n orisicare,
Vede bravele lor jocuri demne-n veci de admirare.
Ia-n priviti cum se-nvârteste jocul de voinici cu falã,
Cum s-aruncã, sar ca cerbii, se reped si dau nãvalã
!
....................................................................................
Jocul vostru cel eroic neamurile-nmãrmureste;
Omenirea vã admirã, lumea toatã vã priveste
Romulus
Scriban
CÃLUSARII
În
straiul lor, în ritmul colosal,
Ei, cãlusarii, chipuri pitoresti,
Re-nviu ca într-un falnic ritual,
Strãbune obiceiuri si povesti.
Un
pas si încã unul, sincopat,
În sir, în grup, în cerc... si tot asa
Si deodat’ un ropot cadentat
Ca ploaia peste lanuri: hãlãi-sa !
Ei
vin din leaturi, din vechimi de tarã
Si vesnic nu mã satur sa-i admir
Asa, precum vrãjit, odinioarã,
Printul cu-aleasã slovã, Cantemir.
În
jocul lor învolburat sub zare
Tresaltã-ntreg pãmântul românesc
Cu repezi râuri, câmpuri roditoare,
Cu munti de strajã, codrii ce doinesc.
Le
sunã jurgãlãii la opinci,
Iar de sub tãlpi le sar, parcã, scântei.
Cu mascã de-ntelept, ori mãscãrici
S-agitã-ntruna Mutul printre ei.
Un
pas si încã unul sincopat.
Se strâng, se rup, se-adunã – hop si-asa !
Si în final: un ropot cadentat
Cu herghelia-n tropot: Hãlãi-sa !
Ion
Segãrceanu