ANCHETA „ÎNTOARCEREA FIULUI CÃTRE
SAT“
„Nãdejdea
în viitor nu poate fi decât acolo unde ne-a fost salvarea
în trecut: „satul românesc“ - vatra tãrii;
care a pãstrat si casa si sufletul tãrii. A ridica acest
tãran, familia lui si satul lui înseamnã a arunca
ancorã sigurã pentru Stat, în valuri furtunoase,
si a croi drum sigur neamului nostru de tãrani. Salvând
satul - salvãm Statul, cu tãrani si orãseni, cu
agricultori si industriasi, negustori, meseriasi si muncitori, toti
alimentându-se de la acelasi izvor: capacitatea de muncã,
de consum si de virtuti a tãranului“.
(Ion
Mihalache)
Un
miracol: Jacul Românesc
SATUL CARE MOARE - SATUL CARE ÎNVIE
Imaginati-vã
un peisaj terifiant: un sat bine întemeiat, cu case masive, cu
o pronuntatã influentã sãteascã, în
care nu mai miscã nimic. Deschizi porti grele, întepenite,
si intri în curti mari, întocmite gospodãreste, cu
fântânã si cu garduri, cu cocini, cu cotãrci,
magazii, cotete. Nu te latrã un câine, nu auzi un porc
guitând, nu auzi un muget, nu te împresoarã nici
mãcar uniforma rumoare a gaitelor, întreruptã din
când în când de cotcodãcitul ascutit care anuntã
încã un ou adãugat la patrimoniul casei. Nimic.
Pustiul desãvârsit.
Esti pradã unui sentiment straniu. Ai vãzut sate devastate
de inundatii, încãrcate în nãmol, sau de incendii,
prefãcute în scrum si cenusã. Si acele privelisti
te tulburau, dar acolo gãseai o noimã, un mobil al desertului.
Este cu mult mai înfiorãtor sã strãbati un
întreg sat mort, fãrã urmã de agresiune,
fãrã cel mai slab indiciu al nebãnuitei catastrofe
care a înlãturat de aici orice urmã de viatã.
M-a obsedat în copilãrie, într-un basm povestit de
Tânu, imaginea Împãrãtiei contenite, cu spatiul
încremenit sub o vrajã, cu oameni, cu animale, cu pãsãri
în vãzduh împietrite fiecare în pozitia în
care clipa nefastã le-a cuprins. Acea priveliste socantã
e însã mult depãsitã de realitatea de aici,
unde nu mai întâlnesti fãpturã vie, fie ea
si nemiscatã.
Am vizitat cu drag, pretutindeni pe unde le-am întâlnit,
muzee ale satului. N-am avut niciodatã în ele senzatia
de pustietate. Casele acelea aveau în ele ceva însorit,
primitor, ele stabileau cu tine imediat o relatie de maximã intimitate,
parcã te asteaptã si se bucurã cã ai venit.
Dimpotrivã, satul acesta te înfioarã prin starea
lui de organism inert din care viata a pierit.
Încerc sã-mi închipui iarna, cu acoperisurile prãbusite
sub zãpadã, din care însã nu se ridicã
deloc acea coloanã dãtãtoare de sperantã
si încredere care e unduitorul stâlp de fum, dovada sigurã
cã înãuntru, la adãpost, viata îsi
urmeazã cursul neabãtut.
Cum suntem însã în dricul verii, în zorii de-abia
ivindu-se, urc în vârful dealului si astept, ca altãdatã
pe malul mãrii, rãsãritul soarelui. Si minunea
cotidianã se întâmplã. Lumina de o înfiorãtoare
prospetime cuprinde peisajul: pãduri adânci cum nici nu
mai credeai cã existã, fânete abundente, vãi
armonioase ce parcã transpun relieful în ondulatiile unei
cântãri. Si iarãsi insinuarea si aici, în
sânul binecuvântat al naturii, a acelei senzatii de stranietate.
Realizez: pe toate aceste încântãtoare întinderi,
cât vezi cu ochii, nu întâlnesti cu desãvârsire
o fiintã umanã, nu vezi un singur om cosind, acum, când
în alte pãrti dealurile sunt asaltate sub valurile fãcutului
de fân, nu zãresti o turmã de oi, o vacã
pãscând, fumul unui foc.
Pustietatea din sat a coplesit natura din jur.
Satul se numeste – s-a numit – Jacul Românesc.
Nu, încã nu se numeste!
Pentru cã în el se naste ceva si creste miraculos.
În Jacul Românesc, sat condamnat la moarte, se naste ceva
viu: o mânãstire.
De doi ani, pãrintele staret protosinghel Antim David, transformat
în mester Manole, fãrã ceilalti nouã însã,
zideste întruna. A gãsit acel baladesc zid pãrãsit,
dar aici atât de pãrãsit încât nici
câinii nu mai sunt sã se repeadã la el, sã
latre a pustiu si sã urle-a mortiu, si îl readuce la viatã.
Biserica-n ruinã a cãpãtat ziduri puternice de
fort, îmblânzite de duioasa înfãtisare a stilului
moldovenesc din epoca lui Stefan cel Mare. Fosta scoalã, de douã
ori ruinatã - ca zidãrie si rãmasã pustie
de copii - a devenit o luminoasã trapezã. Toate sub turla
de veghe a monumentalei clopotnite amintind pe cea de la Putna.
- Cum ati cãrat, pãrinte Achim, atâta material de
constructie pe un drum care nouã, cu masina micã, fãrã
nici o greutate ne-a scos sufletul?
- Nu mã-ntrebati, cã nici nu vreau sã-mi aduc aminte.
D-apoi când am venit cu un camion lung cât un tir, plin
de balast, si s-a rupt podetul de lemn si s-a dus totul în pârâu…
Nici de povestit nu vreau sã povestesc…
Si, fãrã sã se mai gândeascã la slãbiciunea
podetelor de lemn, ne aratã terenul de alãturi devenit
viran, înecat de brusturi si lobode sãlbatice:
- Aici vom face biserica cea mare, iar aici chiliile. Unde sã
stea fratii ? Cum mânãstire fãrã chilii ?
Pãrintele staret protosinghel Antim are în sânge
pasiunea constructiei. De unde s-o fi mostenit ? Aflãm cã
e din Sipote, din pãrtile Iasilor. Generalul Ilie Ungureanu,
fiu al aceluiasi sat, ne lãmureste cu nedisimulatã mândrie
cã la ei s-a gãsit o vatrã a culturii Cucuteni,
acea culturã de o noblete si rafinament fãrã seamãn
în lume, si cã biserica lor din sat e ridicatã la
1508 de Luca Arbore, având o picturã contemporanã
si comparabilã cu a celebrelor mânãstiri din nordul
Moldovei. Iatã deci elemente pe care pãrintele Achim le
are implantate în codul sãu genetic.
Varã de varã, aici se organizeazã un seminar pedagogic-teologic
al cãrui creator este pãrintele profesor universitar Ilie
Moldovan, cea mai reprezentativã personalitate a disciplinei
atât de încãrcate de sens si de rãspundere
care e Morala, unul dintre cei mai strãluciti teologi români
din generatia care urmeazã marelui Dumitru Stãniloae.
Axatã pe înzestrarea tinerei generatii cu forta de a lupta
împotriva dezagregãrii morale si fizice cãreia e
gata sã-i cadã victimã, Universitatea de Varã
de la Jacul Românesc, cu cursuri desfãsurate si la Mânãstirea
Recea si în alte centre din tarã, militeazã în
mod deosebit împotriva desfrânãrii si acelui genocid
inimaginabil sãvârsit prin avort, pericole ce amenintã
fiinta neamului nostru, dar si a omenirii în totalitatea ei. La
care, în vara aceasta, s-a mai adãugat un patetic apel
de a se interveni energic pentru stoparea acelei initiative diabolice
de expulzare a religiei din învãtãmânt.
Omul plãpând, cu alcãtuire fizicã de ascet,
care e pãrintele profesor Ilie Moldovan, e tot o flacãrã,
un glas de tunet coborât parcã din vãzduh, inspirat
si dezlãntuit, biciuind profetic toatã comoda sau lasa
sau numai derutata, speriata, dezaxata noastrã inconstientã.
E unul dintre acele rare spirite vizionare de care acum avem cea mai
mare nevoie ca de ozon.
Si sunt multi cei care simt aceasta, studenti din toatã tara,
din Bucovina si din Dobrogea, din Oltenia, din Transilvania, de peste
tot, dar si cadre didactice sau medicale. Sunt niste doamne profesoare
din Bucuresti care vin aici, tãind drumul din pãdure,
cât cu cãruta mânãstirii, cât pe jos,
an de an, prezente si la aceastã a opta editie a seminarului.
Editie la care au conferentiat specialisti din varii domenii: prof.
dr. Ieronim Suteu, prof. dr. Ion Simionescu, cercetãtor Elena
Mihu, pr. Cãlin Budai, prof. dr. Ovidiu Moceanu, pr. dr. Ilie
Milea, prof. Ion Lazãr, pr. conf. Vasile Grãjdeanu, pr.
conf. Aurel Pavel, Liviu Anghel si subsemnatul.
I-am vãzut în Amfiteatrul Universitãtii de sub Nuc,
întinsi pe iarbã, bând apã si mâncând
mere vãratice, dar mai ales ascultând cu sete, si am avut
imaginea primilor crestini. Dovadã cã crestinismul are
virtutea de a renaste mereu, nou, proaspãt, ingenuu, la nesfârsit.
Si am avut revelatia realã, concretã, palpabilã,
cã, dacã satul fizic, corporal a murit, el învie
transfigurat, îndumnezeit.
Ca si sufletul omenesc, sufletul satului e nemuritor.
Miron
Scorobete,
Din „Cetatea culturalã“,
Cluj-Napoca
TATA
Si
iatã cã stã singur, înserat
în casa lui spre vinere pornitã –
îi mai adunã fiii câte-un lemn,
îi mai împart o pâine nevoitã.
Ar
trebui
si nu le este fricã...
Vietile
lui, îmbãtrânite-n sei
de cai bolnavi, de oase friguroase,
sunt ca icoanele în somn –
mai luminând,
mai dinspre lume trase.
Ar
trebui
si nu le este fricã...
Ar
trebui sã-l crestem de copil
cât singur e si cât în el ne strigã,
dar i se rup cordoanele de domn
si nu se stie cine
de ce-l strigã –
si
lui de înserare îi e fricã...
Miron CORDUN
SATUL
ROMÂNESC - perspective
Locuiesc
în nordul Statului New York. Cu toate cã Rochesterul este
cultural diferit de orasele metropolã americane, este un oras
cosmopolitan, cu o populatie internationalã foarte diversã,
datoratã centrelor universitare rochesteriene, Kodak-ului, Xeroxul-ui
si companiei Bausch & Lomb, care îsi au centrele aici. Lumea
în Rochester se îndreaptã cãtre sat (o casã
la tarã este o prioritate de confort), orasul este desconsiderat
(cu exceptia oraselor metropolã, americanii îsi doresc
o casã la sat, departe de oras, de zgomot, de aglomeratie - linistea
satului pentru americani reprezintã o necesitate. Sã locuiesti
la sat aici e foarte scump, devenind asadar un privilegiu. Casele în
oras sunt mult mai ieftine, dar nu multã lume se grãbeste
sã investeascã în zonele de oras... E preferatã
viata la sat... Iar diferenta culturalã este evidentã.
Nu se poate spune la fel despre populatia din satul românesc,
care aspirã cãtre o viatã la oras. Dimpotrivã.
Si aspiratia are acelasi scop în Statele Unite sau în România:
o viatã mai bunã, comodã, linistitã. Problema
identitãtii, cred eu, trebuie luatã în considerare.
Identitatea e conectatã de contextul social, politic, economic
si cultural. Schimbând mediul, risti ca identitatea sã
se transforme sau, as putea spune, sã experimenteze „o
crizã“. În societatea postmodernã, schimbarea
însã e consideratã dezvoltare (progresivã
sau regresivã, ramâne de stabilit, de la caz la caz). Experimentând
noua culturã americanã, adaptându-mã foarte
usor obiceiurilor si traditiilor de aici, m-am detasat poate de adevãrul
românesc... cu toate cã o mare parte din capitalul meu
social se aflã în România, iar legãturile
culturale nu m-au pãrãsit nici ele. Problema identitãtii
e universalã. Nu numai un emigrant care schimbã mediul
cultural riscã sã o experimenteze, dar si persoane din
pãrinti diferiti etnic sau rasial. În Statele Unite e o
mare problemã care cere rezolvare. În România, ceea
ce noi numim „minoritãti“ experimenteazã poate
criza de identitate, încercând sã integreze obiceiurile
lor, traditiile lor în mediul cultural românesc. Tiganii
încearcã si ei sã se integreze într-un sistem
care din pãcate nu rãspunde nevoilor lor culturale, fiind
foarte diferit de propriile lor traditii. Persoanele care tranziteazã
de la sate cãtre orase (tãranii) experimenteazã
si ele problema identitãtii. Sociologii români fac eforturi
în acest domeniu, pentru cã aceste probleme devin amenintãtoare
pentru societatea româneascã. Problema identitãtii
e importantã de definit, si de înteles. De asemenea, problema
„discriminarii“, care se naste nu numai din diferentele
etnice, dar si din diferentele claselor sociale. Tãranii sunt
desconsiderati si discriminati. Sã numesti pe cineva „tãran“
(în România) este o jignire, similarã cu termenul
„needucat“. Se pare cã ne uitãm rãdãcinile,
producând o constructie socialã („social artifact“).
Modul în care ne reprezentãm, în conditiile în
care tinem seama de experientele personale, comportament si emotii,
ne ajutã la definirea sinelui. Dar când nevoile materiale
sunt atât de acute încât împing la reconstruirea
sistemului de viatã, pãrtile esentiale care ne apartin
sunt ignorate în mare parte si se naste constructia socialã
a sinelui si comportamentului. Multi tineri români pãrãsesc
satele în care s-au nãscut si în care si-au petrecut
cei mai frumosi ani ai vietii, pentru o viatã mai bunã,
la oras. Astfel, se înstrãineazã de familiile lor,
de obiceiuri si traditii... iar procesul de înstrãinare
nu se face în pace sufleteascã...
Copil fiind, am petrecut mult timp la tarã cu bunicii mei. Obiceiul
românesc care trebuie valorificat si apreciat este ca bunicii
sã aibã grijã de nepoti - obicei întâlnit
la anumite popoare, foarte rar întâlnit la americani, aproape
inexistent în cultura americanã. Conditiile economice românesti
- care necesitã ca amândoi pãrintii sã lucreze
- ajutã poate la dezvoltarea acestui obicei, pe care eu îl
consider necesar.
Împlinirilor sufletesti - legãtura strânsã
între membri de familie ajutã echilibrului mental si sufletesc.
Edward Deci si Richard Ryan, psihologi dedicati motivatiei interioare
si exterioare, determinãrii de sine, argumenteazã existenta
a trei nevoi motivationale fãrã de care organismul nu
poate functiona în totalitate: nevoia de a fi competent, autonom
si nevoia de a fi în relatie cu altii (în sensul de conectare
socialã). Dacã aceste nevoi nu functioneazã sau
dacã una dintre aceste nevoi nu functioneazã, atunci linistea
si echilibrul sufletesc si mental au de suferit. Aceastã ultimã
nevoie functioneazã foarte bine la români, cred eu, prieteniile
sunt valorificate si au o însemnãtate unicã, foarte
rar întâlnind relatii superficiale. De asemenea, ea functioneazã
si în relatiile de familie. Deci si Ryan sustin cã cele
trei nevoi psihologice sunt universale si functioneazã ca cele
fiziologice. Dacã una dintre cele trei nevoi nu functioneazã,
ei sustin cã linistea sufleteascã si mentalã riscã
sã nu functioneze corespunzãtor. De exemplu, fiecare dintre
noi experimenteazã nevoia de a fi independent, de a lua decizii
personale, de a alege, nevoia de a fi competent si nevoia de a avea
cel putin o relatie semnificativã. Legãturile de familie
sustin echilibrul nostru mental si fizic (este demonstrat cã,
atunci când nevoile psihologice nu functioneazã, organismul
poate suferi, de asemenea, durere fizicã care poate proveni din
stãri depresive, de exemplu). Un motiv în plus pentru care
ne întoarcem cãtre satul natal: spre bunici, verisori sau
spre prietenii fãcuti în copilãrie, spre prieteniile
semnificative, de suflet. Timpul petrecut la tarã îmi readuce
amintiri frumoase si unice... plimbãri prin pãdure, expeditii
la „gârlã“, pescuitul, mersul la vânãtoare,
excursiile la stânã... povestile bunicului la gura sobei,
dragostea oferitã de bunica mea... uriasul borcan de miere de
salcâm (gustul mã întoarce si el la amintirile satului
natal, ca madelaina proustianã: miere imposibil de gãsit
în Statele Unite, aici e celebrã mierea de portocali, care
nu e nici pe departe asa gustoasã). Un univers al bucuriei pe
care nu-l pot uita si sunt convinsã cã nimeni nu uitã
clipele frumoase petrecute la sat sau, cu alte cuvinte, clipele frumoase
ale copilãriei... De ce pleacã lumea de la sat? Pentru
o viatã mai bunã, mai comodã, lipsitã de
griji... acelasi motiv pentru care lumea pleacã din tarã...
si în special tinerii... Cu toate acestea, satul nu trebuie uitat...
Trebuie ajutat sã renascã, pentru cã prin el obiceiurile
noastre devin reale, bucuriile îsi recapãtã prospetimea,
ca si amintirile pe care le avem, noi, tinerii, cu „tara“.
Nu toti avem privilegiul de a experimenta viata la tarã, asa
cã cei care îl avem sau l-am avut trebuie sã respectãm
valoarea fãrã egal, sã elogiem satul românesc
si sã-l ajutãm sã renascã, pentru a aduce
bucurie si altora, cum ne-a adus-o nouã în anii cei mai
frumosi... Tinerii care se îndreaptã cãtre orase
trebuie sã înteleagã si sã accepte propria
identitate - înainte de toate. Cine sunt într-adevãr
? Ce însemnãtate are satul în viata lor spiritualã
si apoi materialã - pentru cã este demonstrat cã
materialismul este o nevoie falsã care nu aduce liniste sufleteascã.
Poate într-o zi satul românesc va fi apreciat, ca satul
american, si lumea se va înghesui sã locuiascã acolo...
Nu stim niciodatã ce ne oferã ziua de mâine, dar,
îndrãznind sã privim prin culori si nuante de cristal,
cristal care aduce forme si perspective laolaltã, e bine sã
considerãm varietatea si multitudinea punctelor de vedere, în
nuantele noi, postmoderne.
Cãtãlina Novac,
Universitatea Rochester
SATUL
NORD-AMERICAN
Cuvântul
sat (village), acelasi în englezã si în francezã,
nu mai desemneazã decât sat de vacantã în
America de Nord. Sensul lui de sat cum îl întelegem noi
încã în România s-a pierdut si i-au luat locul
expresii diverse; comunitate ruralã ar fi una. Disparitia cuvântului
în sensul pe care îl cunoastem încã noi e simptomatic
pentru o evolutie spre destrãmare a satului, înteles ca
o comunitate culturalã, de traditii si de întrajutorare
socialã. Chiar întrajutorarea dispare ca si concept si
satul american e din ce în ce o replicã a suburbiei.
Mentalitatea americanã a liberalismului bazat pe un individualism
acerb a fãcut, de la începuturile colonizãrii, ca
cei veniti sã se instaleze departe unii de altii, construindu-si
casa acolo unde nu reuseau sã vadã fumul unei alte case
vecine. Aceastã nevoie de spatiu si de tranchilitate marcheazã
încã societatea nord-americanã. Fluxul cãtre
suburbii, departe de centrul orasului, al clasei mijlocii e bine cunoscut.
Orasul american este constituit pe dos fatã de cel european.
Dacã cei cu mijloace materiale suficiente preferã sã
se instaleze în centrul oraselor mari în Europa, americanii
(cu exceptia putinelor metropole, New York, Chicago, San Francisco,
Toronto, Montreal) migreazã spre suburbii. Suburbiile devin centre
comunitare autonome, construite din taxele bogate are celor înstãriti,
unde scolile sunt mai bune si toate conditiile de viatã sunt
deosebite.
Cât despre centrul orasului, el este abandonat populatiei sãrace,
care are parte de o viatã periculoasã, de o educatie dintre
cele mai mizere si, în general, de lipsa oricãrui suport
social. Aceastã inversare de spatii face ca suburbia sã
fie mult preferatã centrului orasului. Dar suburbia nu e echivalentul
satului, pentru cã nu se practicã agricultura în
aceste spatii, iar locuitorii lucreazã în majoritate în
oras.
Cum societatea evolueazã în functie de presiunile economice,
iar globalizarea este presiunea cea mai importantã, marea majoritate
a societãtii americane este angajatã pe posturi de functionari
(white collars) si din ce în ce mai putin ca muncitori (blue collars).
Cei mai multi americani sunt închisi în birouri de sticlã
sau de otel si lucreazã în fata unui computer. Suntem,
ca sã mã exprim ca Cioran, maimutele care merg la birou.
Or, aceastã alienare pe care o invoca Cioran a functionarei care
învârteste hârtii si cifre toatã ziua, fiind
perfect izolatã de produsul muncii ei, are consecinte importante
asupra vietii noastre.
Viata noastrã e mediatã încontinuu de fantome, cãci
nu suntem în contact cu nimeni lucrând singuri în
fata unui computer si vorbind numai la telefon. În timpul liber
suntem tentati sã ne asezãm în fata altui ecran,
al televizorului, si sã conversãm cu alte fantome, personajele
serialelor noastre preferate. Cât comunicãm cu vecinii
? Spunem „Bunã ziua, ce faceti ?“ fãrã
sã ne oprim sã ascultãm rãspunsul, ci întrebuintând
limbajul fatic, însemnând mai degrabã „Bunã
ziua, v-am remarcat, dar nu am timp sã vã ascult“.
Departe de valorile satului traditional, care în Canada ar putea
lua ca model satul amerindian, comunitatea ruralã de astãzi
este în curs de disparitie si se confruntã cu aceleasi
probleme pe care le cunosc si sãtenii din România, de naturã
economicã în primul rând. Cum lupta cu globalizarea
e pierdutã chiar si în tãri care ar putea rezista
bazându-se pe rezervele proprii, cum ar fi Canada, satul e condamnat
disparitiei. Comunitãti de pescari de pe coasta Atlanticului,
de pildã, dispar pe mãsurã ce pestele e produs
în crescãtorii sau importat mai ieftin din America de Sud.
Guvernul canadian face eforturi sã sustinã aceste comunitãti
si sã reorienteze locuitorii lor cãtre alte ocupatii,
dar aceastã reorientare, pentru a acomoda nevoile economiei,
afecteazã traditiile si culturile unei comunitãti istorice.
Însã apologetii globalizãrii nu au scrupule si oricum
vor sã ne uniformizeze pe toti si sã ne hrãneascã
cu McDonald's. Mediul înconjurãtor e grav amenintat de
noile dezvoltãri industriale si în multe orase producãtoare
de masini din America de Nord, de exemplu, poluarea e asa de avansatã
cã îmbolnãveste populatia de cancer.
Orasele sublime ale Americii, cum ar fi New York, Chicago sau Toronto,
ne fac sã visãm si de câte ori le vizitãm
ne lasã cu respiratia tãiatã. Cu capul ridicat
spre cer, admirând înãltimea ametitoare a zgârie-norilor,
uitãm ca aceste blocuri de sticlã si beton, desi construite
de arhitecti dintre cei mai talentati (Mies van der Rohe), sunt probabil
blocurile rãului, din moment ce, în marea majoritate, gãzduiesc
bãnci care îsi fac un mandat din exploatarea celor care
nu reusesc sã plãteascã datoriile enorme pe care
le creeazã aceste institutii. În plus, dupã atacurile
teroriste din septembrie trecut, aceste blocuri au cãpãtat
o conotatie de oroare, cãci s-au prãbusit, spre surpriza
multora, fãrã a fi capabile sã salveze vietile
celor care s-au gãsit prizonieri în ele. Cavouri verticale
ale mondializãrii.
Numai o nouã revolutie, de data asta internationalã, cum
si-o dorea Marx, ar putea poate sã ne scape de pericolele globalizãrii
si sã ne readucã la sate, la o viatã comunitarã
bazatã pe o filosofie de partaj, de tolerantã si de bunã
întelegere cu celãlaltul nostru radical.
FEVRONIA NOVAC,
Ottawa