ANUL III - Aparitie trimestrialã
Nr. 6 - Ianuarie, Februarie, Martie 2003
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI

Din sumar:

Calinic Argatu - „Satul, adevãrata bogãtie“
Prieteni de condei - PEN PALS
Interviu cu dl. LEO VAN SLUIS, artist plastic - Olanda
O caracterizare a sãtenilor rohieni - N. STEINHARDT
Europa, casa noastrã
Întoarcerea artistului cãtre paradisul pierdut
Scriitori români cu satul în glas - CONSTANTIN VOINESCU
Vasile Novac - Muzeul Viticulturii si Pomiculturii din România
Pagina rromilor: Un gagiu diliu si tragedia unui sat
Miron Radu Paraschivescu - poeme
NICHITA STÃNESCU - Stau singur si în gânduri, Doamne!

- Stimate domnule Leo Van Sluis, care este imaginea pe care o creeazã satul românesc în sufletul unui artist olandez si când ati luat primul contact cu lumea noastrã ruralã?
- Primul contact cu satul românesc l-am avut în urmã cu aproximativ 26 de ani. Am trãit senzatia cã descopãr o lume autenticã, curatã, cu legi de convietuire lãsate mostenire de strãbuni si nealterate, o lume blândã, dar fermã, cu credintã în divinitate si respect fatã de valorile intelectuale.
- Cum este privit spatiul nostru rural din Olanda? Dar lumea satului românesc, pe care ati cunoscut-o din peregrinãrile dumneavoastrã, cum este receptatã din exterior?
- Ori de câte ori mã întorc acasã, în Olanda, imaginile descrise anterior mã urmãresc. Mã obsedeazã ospitalitatea oamenilor din toate satele din România. Port cu mine si încerc sã redau în picturã aspectele autentice întâlnite: o casã bãtrâneascã, dar care ascunde tinerete în spatele ferestrelor ei, ciutura si fântâna singuraticã a cãrei imagine mã face sã simt freamãtul cirezilor ce se adapã aici, livezile de meri înfloriti, pãdurile si poienile, prin care cu sigurantã trece un râu, copacul singuratic din vârful unui deal despre care afli, în fiecare sat, cã se leagã de o legendã povestitã de pãrinti copiilor. Aspecte care-ti hrãnesc sufletul obosit de vârtejul grijilor din orasele mari.
- Traditiile si obiceiurile noastre reusesc sã demonstreze cãlãtorului strãin cã suntem o lume ce vizeazã eternitatea si cã facem parte, de o vesnicie, din marea familie europeanã?
- În satele românesti, cu deosebire în cele situate mai departe de orasele mari, am constatat azi, ca si acum 26 de ani, cã existã obiceiuri si traditii peste care vremea nu a trecut. Au fost dintotdeauna la fel si acum sunt aceleasi. În putine tãri europene trãiesti acest sentiment de stabilitate fatã de valorile strãbune. Sigur cã si aici existã pericolul pierderii acestor obiceiuri pe mãsurã ce progresul stiintei si asa-zisa civilizatie modernã pãtrund în ultimul „colt de rai“.
- În ceea ce priveste lumea nouã a spatiului sãtesc: copiii si tinerii, pe care dorim sã-i smulgem din vechile mentalitãti alterabile si sã-i conducem în luminã spre legile morale, cum gânditi orientarea lor?
- Bãtrânele sate au legile lor morale, mai presus de ceea ce noi, oamenii scoliti si civilizati, considerãm a fi moral. Nu despre asta este vorba, avem numai noi impresia cã vrem sã-i conducem spre legile morale. Acestea existã dintotdeauna în bãtrânul sat, noi însã
le-am uitat o perioadã de timp si le redescoperim acum. Este bine. Tinerii satelor m-au impresionat prin izvorul de talent, inteligentã, bun-simt, potential pãstrat în ei. Au nevoie de îndrumãtor spre a-si pune în valoare acest potential, într-o lume în care vitezele s-au modificat, fãrã a altera legile lor morale.
- Suntem bucurosi sã aflãm cã vã oferiti voluntariatul pentru îndrumarea artisticã a copiilor de la sate. Salutãm aceastã dorintã a dumneavoastrã si nãdãjduim ca si în interiorul lumii noastre sã întâlnim astfel de atitudini.
- Puritatea talentului întâlnit la copiii din câteva sate argesene, atât de natural cã nici nu-l mai observi, m-a impresionat. Pentru mine, ca pictor si grafician, este o onoare sã pot lucra cu astfel de copii. De aceea astept vara urmãtoare (2003 - n.n.) cu nerãbdare, sã lucrez cu copii din Arefu, într-un peisaj deosebit de frumos, sã le descopãr talentul, sã vãd prin ochii lor ceea ce eu nu mai pot vedea. La fel am simtit si când am lucrat alãturi de elevii Liceului de artã din Pitesti si apoi, când am trãit împreunã cu ei emotiile pregãtirii unei expozitii.
- Un gând si un îndemn pentru lumea satului românesc.
- Sunt sate pe care le revãd în fiecare an. Sunt luni în care mã întorc ori de câte ori am ocazia si sufletul meu o cere. Sunt locuri în care de fiecare datã simt la fel, trãiesc mãretia puritãtii. Sunt însã locuri pe care nu le mai regãsesc. A trecut peste ele un val de modernizãri, uneori bune, alteori ucigând ceea ce este sfânt. Atunci mã doare. Am participat la multe petreceri la tarã. Au auzit-o cântând pe Maria Tãnase (înregistrare, evident), am luat cântecele ei cu mine, sã mã hrãneascã. În ultimul an, în acelasi loc am auzit, în loc de vocea Mariei Tãnase, un veritabil kitsch. A murit încã ceva si în acest colt de Europã. La asta cred cã trebuie sã vegheati sã nu se întâmple.

A consemnat
ELISAVETA NOVAC

Poeme despre sat

Ilie Vodãian

Mâine

Dacã mã visez între fereasta cea veche,
Învelit de dublele geamuri,
Mama spoieste cu var caisii
Pânã aproape de ramuri,
Purtând o mlãditã înfloritã la ureche.

Pe marginea albastrã de impuritãti,
Desir aceeasi raza dublu-nfãsuratã –
Cu fruntea lipitã pe geam –
Cuprinsã în toarta cãnii din sticlã coloratã,
Dormind indiferentã ca si în alte dãti.

Deschid fereastra dinspre sud un pic,
Asa cum am visat as-noapte,
Spre bucãtãria florilor grãbite
Sã mã trateze cu polen si lapte.
Si zbor… cu aripi largi de borangic.

Mâine va fi ziua cea mai deosebitã.
Sângele Mielului a curs de mult pe protap,
Înrosind ouãle uitate de ieri în cuibare.
Mâine o sã ne trezim cu noaptea în cap,
Sã luãm luminã înaintea crengilor de rãchitã.

Prima varã

Plutele, poarta, vita-de-vie,
aleea strãjuitã de meri,
iarba, gutuiul si nucul,
trandafirii, bujorul, grãdina,
tãcutã si obositã masina,
terasa fierbinte si casa,
toate se scaldã în searã,
dezbrãcate de torida povarã.
Becul din fata portii asteaptã
pe cineva sã-i aducã luminã.
Plângând pe muscata din glastrã,
s-a rãtãcit o albinã.
Desenând un ireal labirint,
licuricii danseazã în raze de faruri;
amurgul presarã pe ei si pe dealuri
oxidul monedelor vechi de argint.

Aici au fost

Aici au fost niste paseri necunoscute ce-au învãtat
crengile sã zboare, de-au rãmas toti pomii
fãrã frunze
si floare.
Ascunse sub aripi, au adus alte flori si frunze –
pe care le-au lipit de geamuri despãrtitoare
de noptile
geroase – din arbori cunoscuti numai de ele,
cu invizibile ramuri ce ne furã cãldura
din sobe pentru
acele lumini depãrtate cu pâlpâiri agonice,
sticloase.
Cerul din vara trecutã a descoperit muntii, apele,
câmpiile, aerul si alte lucruri cu pretentii de fiinte,
peste care a trimis gerul.
Plâng degerate: plugul, secerãtoarea, grebla,
furca, lopata.
Numai hârletele, târnãcopul si sapa, cu nerãbdare,
se freacã pe mâini asteptând sã înghete si sângele...
o datã cu apa.

Din volumul
„Schimbul de noapte“,
Editura „Paralela 45“ - 2002