Poezia orală inuită
Fevronia Novac
Poezia orală inuită e o poezie a naturii copleşitoare. Temele ei se apropie de cele ale sublimului romantic, teama de dezlănţuirea naturii, angoasa combinată cu plăcerea contemplării unor peisaje superbe şi terifiante în acelaşi timp. Această natură nemiloasă îi izolează pe inuiţii nomazi care fac eforturi să se regăsească în grupuri sociale cât de mari. Legăturile sociale sunt importante pentru inuiţii care se văd obligaţi să înfrunte unviersul arctic ostil care îi înconjoară. Gerul iarna şi tântarii vara, iată cum descriu inuiţii natura lor.
Poezia poate reprezenta un act de comunicare sau de magie sau doar o încercare de a face să treacă timpul iarna în lunile întunecoase. Multe poeme sunt cântate, recunscute prin refrenele lor. Inuiţii cântau în timpul festivalelor pentru a-şi exprima sentimentele cele mai profunde. Arta orală, poezia inuiţilor se cântă în general. Un singur cuvânt în inuktitut desemnează « a face poezie » şi « a respira »; ambele verbe derivă din cuvântul « anerca », însemnând suflet, ceea ce e etern. Un poem este compus din cuvinte infuzate de respiraţie sau spirit. « Lasă-mă să respir din el » zice făcătorul de poeme şi începe : « mi-am aranjat poemul bine pe pragul limbii » (Edmund Carpenter, Anerca, 1959).
În introducerea sa la Literatura nativă contemporană în Canada (Native Literatures in Canada Today. An Introduction în Zeitschrift der Gesellschaft für Kanada-Studien 10.1, 1990, p. 27-47), cercetătorul german Hartmut Lutz evocă şi literatura tradiţională, produsă înainte şi în timpul contactului cu europenii. Lutz menţionează existenţa unei largi game de genuri şi forme literare, “mergând de la dramatizări publice la poveşti personale şi cuprinzând un mod ceremonial cât şi unul popular”.
Lutz notează si că literatura orală a fost puternic afectată de frământările sociale şi politice în Nordul canadian, de tragedii umane care includ genociduri şi deplasari de populaţii şi care împiedică păstrarea şi răspândirea acestei literaturi. Inuiţii erau obligaţi să meargă la şcoli unde învăţământul era monolingv, în englezî, pierzându-şi astfel limba maternă şi cultura asociată cu aceasta. Copiii erau separaţi de părinţi pe perioade lungi de timp fiind duşi la şcoli catolice unde trăiau în pensiuni un şoc cultural chinuitor. Misionarii creştini au contribuit şi ei la ştergerea memoriei tradiţiilor şi obiceiurilor inuite, prin încercările lor de a converti populaţia indigenă la mentalitatea europeană.
Într-un articol publicat pe internet, Throat Singing In Inuit Culture (Cumuli Content http://www.cumuli.com/ezines/1221_article.html), Clint Leung descrie o altă practică artistică orală inuită, cântecul din gât.
Cântatul din gât (katajjaq, pirkusirtuk sau nipaquhiit, nume diferite în funcţie de regiunea arctică unde apar) era practicat de femeile inuite care rămâneau în tabere pe când bărabţii lor plecau la vânatoare. E un joc vocal sau de respiraţie care nu e considerat ca fiind muzică, cântecul din gât e compus din cuvinte în inuktitut sau de onomatopee. Performat în grup şi acompaniat uneori de tobe, cântatul din gât se desfăşoară ca un adevărat spectacol, căci interpretele dansează în acelaşi timp lengănându-se de pe o parte pe alta. Uneori se ţin de mână. Cântecul din gât durează de la unul la trei minute şi are un caracter ludic şi competitiv pronunţat. Femeia care se opreşte din cântat din lipsa aerului sau pentru că bufneşte în râs pierde concursul. Aceasta formă de divertisment era interzisă de preoţii creştini europeni care făceau parte din colonizatorii regiunilor arctice. De când interdicţia a dispărut, în ultimii 20-30 de ani, obiceiul a recăpătat amploare. La Ottawa am văzut un scurt spectacol de cântec din gât iarna trecută, cu ocazia festivalului zăpezii, pe o scenă montată pe canalul râului Ottawa. Tinere inuite îmbracate în superbe costume tradiţionale au interpretat cântece din gât ancestrale, pe care le cântă şi le dansează cu mândrie ca făcând parte din identitatea lor culturală.
În ciuda unui reviriment al culturii inuite printre tineri, în ziua de azi, tradiţia orală de la “gura sobei” în lungile luni de iarnă este înlocuită din ce în ce mai mult cu o literatură scrisă de inuiţi, în inuktitut sau în engleză. Radioul, televiziunea, mass-media în general iau locul tradiţiei povestitului sau a recitării poemelor. Prezint aici poezii orale inuite din diverse surse.
Cântec primăverii - Un poem din Groenlanda de Est
Aja-ha aja-ha
Eram plecat in caiac
Avansând către ţărm
Aja-ha aja-ha
Am ajuns la o placă de zapadă plutitoare
Care începuse să se topească.
Aja-hai-ja aja-hai-ja
Şi am înţeles că se făcuse primavară :
Am reuşit să supravieţuim din iarnă !
Aja-hai-ja aja-hai-ja
Şi mi-a fost teamă
Că sunt prea slăbit
Mult prea slăbit
Sa mă bucur de toată frumuseţea!
Aja-hai-ja
Aja-hai-ja
Aja-ha (tradusa in engleza de Tom Lowenstein, « Poeme ale eskimoşilor din Canada si Groenlanda ». Londra : Editura Anchor,1973 :47)
***
Vechi cântec inuit
Ma gândesc iară
La micile aventuri
La spaimele mele
Cele micuţe care par aşa de mari
Că tot ce e vital
A trebuit să prind şi să ţin
Totuşi numai un lucru e important -
Să trăiesc şi să văd ziua care se ridică în zori
Şi lumina ei care umple lumea.
***
În derivă
Uriaşa mare
mă trimite în derivă
mă suceşte ca pe o algă într-un fluviu
Pământul şi vremea
mă duc
mă poartă cu ele
şi tremur de bucurie.
O să umblu cu muşchii picioarelor puternici ca
fluierul piciorului unui viţel de caribu. O să umblu cu muşchii picioarelor
vânjoşi ca fluierul piciorului micuţului iepure sălbatic.
O să am grijă să nu plec spre întuneric.
O să merg spre ziuă.
(cules de Knud Rasmussen, “Intellectual Culture of the Iglulik Eskimos”, in Report of the Fifth Thule Expedition, 1921-24 VII/1 (1929, reprinted by AMS Press Inc., 1976), pp. 123, 166)
***
Aya...
Jos acolo – era locul unde uscam peştele
Dar toate locurile erau părăsite.
Am văzut bornele – Golful Qadlutiaq, cuibul păsării
pe marginea stâncii
cea mai aproape de dealul înalt.
Am mers pretutindeni
Căutând vânat.
Am dormit în adăpostul vânătorului.
În adăpost
Nu auzeam nimic
Nu vedeam nimic.
Dar ceva apărea din apă,
Ceva care se bălăcea. Am alergat după el, l-am urmărit,
cum urmăreşti o mică pasăre
pe zăpadă.
Ca şi cum ar fi o focă sau un caribuu preţios
Altă dată am prins altceva
un peşte calumea, dar destul de mic
m-am grăbit cu el acasă ca şi cum ar fi fost o focă grasă,
o focă doldora de carne.
Însă aş vrea să aflu
Cum să dau de cei care pot să prindă foci
Tare mult aş vrea să ştiu.
Şi aici aş vrea să ştiu
Când a început să fie vară
Şi aş vrea să ştiu
Când a început să fie iarnă,
Când a început să fie iarnă
În casa noastră iroseam timpul
Şi acum aici aş vrea să ştiu
Când a început să se facă primavară.
Aici era plăcut însă
cu arcul meu nu am reuşit să fac nimic
Arcul meu înaripat nu a putut lovi nimic
ci doar cu mâinile goale am prins
căprioarele tinere.
Aici nu am ştiut cum să prind
Caribuul, nu am ştiut cum să-l prind.
Cu arcul am încercat să-l ucid.
Şi caribuul nu am ştiut cum să-l prind.
Nu am ştiut cum să-l prind.
Foca, nu am ştiut cum s-o prind.
Cu harponul am încercat să o prind.
Caribuul, nu am ştiut cum să-l prind.
(Roberts si Jennes. Cântece ale Eskimoşilor Copper, p. 411-12 si p. 424) |
