Dragostea de semeni şi iubirea de Dumnezeu
Zic şi eu, ca Salvador Dali, din Jurnalul unui geniu: „ Ca să scriu cele ce urmează, mi-am pus nişte pantofi pe care nu i-am putut încălţa niciodată prea mult timp, pentru că mă strâng cumplit … Durerea asta acută şi teribilă mă face să cânt ca o privighetoare sau ca acei cântăreţi napolitani care poartă, şi ei, pantofi prea strâmţi. … care mă obligă să storc din cuvinte adevăruri condensate, sublime!…”
Aşadar, apucând pe drumul drept şi fără pantofii strâmţi, îmi aduc aminte de o cugetare a lui Voltaire, în legătură cu felurile iubirii: „Atâtea feluri de dragoste există încât nu ştii încotro să te îndrepţi pentru a o defini! …” Şi înainte de a scrie despre felurile iubirii, aş dori să limpezim cele două stări care se numesc: când IUBIRE – când DRAGOSTE! Cele două cuvinte (stări, cum le zic eu!) pe care le folosim cu toţii aproape, s-ar părea unora că ar fi deosebite, iar altora să sunt asemenea, adică exprimă aceiaşi stare de fapt. Cele două cuvinte vin din aceiaşi limbă, adică limba slavă: dragosti şi liubiti, iar noi le folosim gândind că dragostea este iubire şi iubirea este dragoste, aşa cum gândeam toţi când eram în stare îngerească!
Cuvântul dragoste, ca să luăm doar un exemplu, Sfântul Apostol Pavel, îl foloseşte de nouă ori în capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, iar în final zice: „Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea”.
Şi ca să folosim cuvântul iubire din întrebare, vom zăbovi asupra felurilor iubirii:
1. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).
2. Iubirea noastră pentru Dumnezeu: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4,19).
3. Iubirea oamenilor între ei: „Şi această poruncă avem de la Dumnezeu: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4,21). „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12).
4. Iubirea copiilor pentru părinţi: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Efeseni 6, 1-3).
5. Iubirea părinţilor pentru copii: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6,4).
6. Iubirea între prieteni: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).
7. Iubirea între soţi: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea … De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5,25 şi 31).
Putem adăuga:
- Iubirea lumii văzute în care intră satul natal şi Patria cu toate darurile ei pentru bucuria şi îmbelşugarea noastră, mulţumind lui Dumnezeu!
- Iubirea naturii cu frumuseţile ei!
Cum este Dumnezeu. Ştim multe despre cum este Dumnezeu sau despre cum nu este El. Sfântul Antonie cel Mare, în legătură cu această mare Taină a vieţii noastre, cunoaşterea lui Dumnezeu, ne desluşeşte după cum urmează: „Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este că nu cinsteşte pe Dumnezeu, Care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând în sus, omul se uneşte cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu” (Filocalia, vol I, p. 34-35).
Despre Dumnezeu în Sine, adică ce este El întru fiinţa Sa, nouă oamenilor nu ni s-a dat a şti decât atât cât ne este de folos pentru mântuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că: „Dumnezeu este fără de început, necuprins, având toată puterea de a exista. El este cu totul inaccesibil şi nu poate fi cuprins de nici una dintre făpturi, prin vreo descoperire fiinţială a Sa” (Filocalia Vol. II, pag. 127).
Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi a-L vedea este necesar să ne pregătim duhovniceşte, deci a face un salt din starea trupească, de a gândi, pentru că Sfântul Simion, Noul Teolog, ne spune: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci este nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci este de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El, precum spune Duhul Sfânt, prin psalmistul David: Dar mântuirea Lui este aproape de cei de se tem de Dânsul, ca să se sălăşluiască slava Lui în pământul nostru (Psalmul 84,10).
Noi, creştinii, din mila lui Dumnezeu ştim multe despre Dumnezeu, atât cât ni s-a descoperit din Sfânta Scriptură (Biblia) şi din natură, Biblia nescrisă, dar la fiecare pas văzută şi la îndemâna fiecăruia dintre noi. Deci Biblia, chiar din primele cuvinte, ne vorbeşte despre Dumnezeu: „La început a făcut Dumnezeu Cerul şi pământul” (Geneza 1,1). Dar înainte de a le descoperi prin Cuvântul scris, Dumnezeu s-a manifestat mai ales prin opera de creaţie. Aceasta, de bună seamă, exprimă limpede gloria, puterea şi dumnezeirea Creatorului pe care se cuvine să-L căutăm, să-I dăm slava cuvenită şi să-I aducem din inimă mulţumiri pentru binefacerile Sale. Sfântul Evanghelist Luca ne scrie, inspirat de Duhul Sfânt, că Dumnezeu: „A făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele mai înainte orânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem.” (Faptele Apostolilor, 17, 26-28).
Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor, „ca toţi, de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17, 26-30).
Dacă le ştim pe acestea, rezultă fără doar şi poate că în sânul societăţii omeneşti mai există un sâmbure de moralitate. Pretenţiile unor filosofi sunt respinse categoric, pentru că: „lumea, cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (I Corinteni 1,21). Aşadar, Dumnezeu a găsit potrivit să Se descopere, mai întâi, în chip direct, lui Avraam, Isac, Iacob, profeţilor iluminaţi ai Vechiului Testament, culminând, de bună seamă cu Întruparea lui Iisus Hristos care a fost profeţită (prezisă) cu mii de ani! Se ştie prea bine că pentru a putea înţelege şi beneficia de descoperirea lui Dumnezeu este absolut necesară acea lucrare lăuntrică a Duhului Sfânt. Firea noastră fiind păcătoasă, are nevoie de o transformare, de o pregătire specială de a înţelege pe Dumnezeu, lucrarea şi atributele Lui. Ştim din Sfânta Scriptură că: Dumnezeu este veşnic! (Evrei 9,14); Dumnezeu este atotştiutor (Ioana 16,30; I Corinteni 2,10); Dumnezeu este omniprezent! (I Împăraţi 8, 27). Dumnezeu este atotputernic! (Matei 19, 26); Dumnezeu este Duh! (Ioan 4,24); Dumnezeu este îndurător (bun) şi drept!” (Evrei 2, 17); Dumnezeu este sfânt! (Ioan 17,11); Dumnezeu este dragoste! (I Ioan 4,8)
Şi pentru a fi şi mai desluşit cum putem şti şi vedea pe Dumnezeu, pentru că vederea lui Dumnezeu este cea mai înaltă ştiinţă, voi reda mai jos, un pasaj din Sfântul Simion Noul Teolog: „Când Îl vede cineva pe Dumnezeu descoperit, vede o lumină. Şi se minunează văzându-L. Ce ai văzut, fiule ? O lumină dulce, părinte; o lumină de aşa fel, că nu am destulă pricepere pentru a-ţi spune cum este. Şi în vreme ce spune aceasta, inima lui saltă şi palpită şi se aprinde de îndată de dorul Celui pe Care L-a văzut. Apoi începe iarăşi să spună cu lacrimi fierbinţi şi multe: Mi s-a arătat, părinte, acea lumină. Pereţii chiliei mele au dispărut îndată şi lumea a trecut, fugind, socotesc, de la faţa ei. Am rămas numai eu, într-o însoţire cu lumina singură. Nu ştiu, părinte, de era şi trupul meu atunci acolo. De am ieşit din el, nu ştiu, dar atunci nu ştiam de port trup şi sunt îmbrăcat în el. Aveam o bucurie de negrăit care mă însoţeşte şi acum, şi o iubire, şi un dor mare, încât s-au pornit din mine valuri de lacrimi în râuri, ca şi acum, precum vezi. Acela, răspunzându-i, zice: Este Dumnezeu, fiule! La acest cuvânt, el îl vede din nou şi puţin câte puţin se curăţeşte deplin, iar curăţindu-se, capătă îndrăzneală şi-L întreabă pe Acela şi zice: Dumnezeul meu, Tu eşti? Acela îi răspunde şi zice: Da, Eu sunt Dumnezeul cel Care M-am făcut om pentru tine! Şi iată te-am făcut pe tine, precum vezi şi te voi face Dumnezeu. După ce va fi petrecut mai mult timp, plângând, căzând la pământ şi smerindu-se, începe să cunoască puţin câte puţin pe Dumnezeu! (Filocalia Vol. II, pag. 171-172). Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să-L vedem pururea! |
|
