ÎNTOARCEREA FIULUI CĂTRE SAT
Nimic nu există mai mare în lume afară de sufletul nostru propriu
Interviu cu profesoara
Olimpia Tănase
Creaţia este un element dinamic care nu te lasă să mori, iar imaginaţia e lucrul cel mai bun al personalităţii noastre. Exerciţiile spirituale, precum eforturile de a regândi lumea arhaică sunt fapte de conştiinţă. Aici se dezvoltă interesul pentru valori şi pentru preţuirea lor. Satele, în ciuda stării de dezastru prin care trec, încă sunt depozitare ale unei culturi nescrise, transmise prin viu grai, dar care, uneori, riscă să se piardă. Lumea veche, în călătoria ei prin această fâşie de eternitate, se stinge pe nevăzute şi duce cu ea atâtea şi atâtea valori ale locului. Cum nimic nu există mai mare în lume afară de sufletul nostru propriu, suntem datori să-l facem să strălucească, nu atât pentru noi cât pentru viitorime. Se ştie că un sat fără tradiţii, fără cultură, care căzând în eroarea regretabilă de a lua drept valori simplele făcături maneliste, e predestinat să se şteargă de pe harta ţării. El nu va mai rămâne decât ca un loc în care se află o aglomeraţie umană fără tradiţie, fără idealuri, un muşuroi de furnici.
În satul Modoia din judeţul Vâlcea, am realizat un dialog sentimental, care se poate măsura în timp, cu profesoara de limba şi literatura română, Olimpia Tănase. Am găsit-o la muncă, în grădină, scormonind pământul să scoată morcovii, împreună cu un lucrător. Fiindcă vremea era ameninţătoare şi lucrul trebuia terminat, am amânat pentru a doua zi întâlnirea noastră. Toamna, satul dintre dealuri, Cuibul de Îngeri, cum obişnuim să-i spunem minunatei aşezări de pe Valea Cernişoarei, pare un spaţiu mirific încărcat de culoare, de murmur şi de veşnicie.
• Aşadar, Olimpia Tănase, ne aflăm pe tărâmul fermecat al unei lumi care are adânci reverberaţii în inimile noastre. Vorbiţi-ne despre începuturile activităţii de dascăl, aici, în centrul Universului.
Am revenit în satul natal ca profesor, imediat după terminarea facultăţii. M-am ataşat de lumea şi de copiii de aici şi nu mi-a trecut niciodată prin gând să caut alte zări. Toţi dascălii din şcoală suntem fii ai localităţii, cei care au venit ulterior au devenit, la rândul lor locuitori ai satului, de regulă prin căsătorie, cum e cazul soţului meu. Cert este că cine vine în acest spaţiu nu mai pleacă niciunde. Satul Modoia e departe de lumea dezlănţuită şi, faptul că nu a fost colectivizat, a creat omului comun un sentiment de siguranţă, de trăire liberă. Aici, oamenii nu au fost niciodată bogaţi, cum nici acum nu sunt, dar niciodată nu s-au plâns de sărăcie.
• Vorbind de lumea veche şi nouă a acestui sat, am spune că oamenilor le este caracteristică hărnicia, deoarece fiecare familie are un rost şi este întemeiată pe normele morale. Instituţiile culturale, Şcoala şi Biserica, s-au bucurat în trecutul mai îndepărtat de respect. Cum se exprimă relaţia lumii satului astăzi cu cele două instituţii?
Vremurile vechi, ca pretutindeni, şi-au pus amprenta şi asupra lumii noastre din acest paradis pământesc. Sunt oameni cu inimi mari, alături de preotul satului, Octavian Ionescu - o personalitate admirabilă a locului - sapă fântâni pe dealuri şi prin păduri, constru-iesc troiţe la margini de drumuri, spre odihna călătorului trudit, au ctitorit, cu dragoste şi dăruire din munca şi din puţinul pe care-l au, o biserică cu vechiul hram „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Sunt oameni credincioşi, dar nu practicanţi. Relaţia cu şcoala o păstrăm prin şcolari. Mulţi copii din zona noastră au plecat în lume la şcoli importante şi ne bucurăm când auzim lucruri bune despre ei.
• Sunteţi a doua generaţie de dascăli, că nu putem să nu ne amintim de învăţătorul Nicolae Dumitrescu, regretatul dumneavoastră tată şi bunul prieten al acestei comunităţi. Cum gândiţi că se poate face recuperarea lumii vechi cu frumuseţile şi legile ei morale?
Printr-o colaborare strânsă între dascăl şi preot şi numai prin copii. E greu să faci să vină în Biserică o lume care s-a desprins forţat. In cazul acesta, numai Dumnezeu poate lucra. Vor fi mulţi care vor reveni la Sfânta Liturghie, dar nădejdea ne-o punem în copii. Ei trăiesc alte realităţi ale sufletului, alte miracole cărora omul atins de ateism le-a pierdut semni-ficaţia. In Şcoală şi în Biserică, con-lucrează dascăli şi preoţi spre salvarea unei lumi frumoase, cu tradiţii şi cu obiceiuri, care încă se mai păstrează mocnit în cenuşa de la vetrele celor mai în vârstă, a celor care au moştenit credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de om.
• Important e să creaţi un element dinamic, care nu te lasă să mori. Care ar fi acest element, aici, în şcoala de la Modoia?
Credem că munca, efortul, acţiunea sunt esenţiale. Oboseala mintală se combate prin efort. Dacă nu vrem să adormim, trebuie să acţionăm în sensul benefic pentru noi şi cu elementele realităţii noastre. Am creat, cu câţiva ani în urmă, în şcoală „Clubul micilor căutători de folclor”. Am avut revelaţia de a descoperi valori ale folclorului vechi, necontrafăcut, fiindcă la noi nu a călcat picior de cercetător. Copiii înşişi i-au ispitit pe bătrânii, care au supravieţuit vremurilor şi au păstrat în memorie adevărate comori folclorice, mai ales în domeniul „descântecului”. Clubul nostru a antrenat pe toţi elevii claselor I-VIII, de aceea nu vom da nume, fiindcă sunt numeroşi cei care transcriu din gura „povestitorului” ori „povestitoarei” descântece, strigături, din poezia obiceiurilor, legende, glume, povestiri despre oameni care au vieţuit în această vale, ş.a.
• De unde v-a venit ideea înfiinţării unui astfel de club, care e geneza acestei inspirate activităţi pentru satul Modoia atât de izolat de lumea modernă ? Cum colaboraţi şi ce ajutor primiţi de la colegii de breaslă ?
Geneza acestei activităţi se află în relaţie cu colegii mei din localitate. Cu ani buni în urmă, am găsit în biblioteca şcolii un uriaş Album de cusături naţionale la nivel de eşantioane, realizat cu pasiune inimaginabilă şi cu o trudă de Sisif, de către Lucia Găman şi ea profesoară de literatură. M-au impresionat motivele, râurii de pe cămăşile ungureneşti, sau cu altiţe specifice zonei noastre, ce reprezintă o lume harnică şi creativă, o lume care a căzut în uitare şi care a creat o cultură populară autentică ce ne reprezintă ca popor şi fără de care nu mai putem să ne individualizăm în aglomerarea de naţiuni. În faţa acestui Album, m-am gândit că ceva trebuie făcut în legătură cu trecerea noastră prin timp, şi am iniţiat clubul folcloriştilor. Şi sunt ajutată de colegi. Dascălii de pe Valea Cernişoarei încearcă să repună în valoare zona atât de bogată şi de vie odinioară. La Armăşeşti s-a editat recent o revistă şcolară interesantă cu conţinut cultural.
• În adevăr, descântecul ca specie folclorică a fost marginalizat cu bună ştiinţă întrucât textul nu permitea modificări. Descântecul are conotaţii benefice, opunându-se răului provocat prin vrăjitorie, practică malefică în afara ordinii binelui şi a religiei. Descântecul invocă numele Maicii Domnului şi al Mântuitorului. Finalul ia chipul rugăciunii împotriva practicilor de a fabrica un obiect (cuţit, păpuşă) care să vizualizeze persoana. Se condamnă atitudinea de a aduce atingere fiinţei umane, creată de Dumnezeu. Dar vrăjitoarele, unde sunt ?
Sunt şi ele pe aici, altfel nu ar exista descântecul. Lumea se împarte în buni şi răi, oricât nu ne-ar conveni nouă. Aceasta e o realitate pe care n-am creat-o în zilele noastre, este veche de când lumea. Descântecele se numesc : De dragoste, De junghi, De cuţit, De deochi, De bubă, etc. Avem şi obiceiuri de peste an ale locului, strigături la horă ori la anumite sărbători, povestiri despre oameni. Şi aventura va continua.
• Datoria revistei „Satul Natal” este aceea de a le trimite în lume, valorile care consacră satul, de sub acest colţ de cer pe care, seara, se aprind cele mai multe stele din univers şi unde lumea veche şi nouă se adună la sărbători să asculte legenda care spune că : „Satul Modoia era un tânăr frumos cu ochi de păduri, dar într-o noapte s-a transformat într-un cuib de aur, să vieţuiască cu un suflet mai mare, apoi a venit la el Dumnezeu de mână cu doi prunci cu părul din spice aurii. Odată cu soarele a venit Dumnezeu, înaintând prin holde şi I-a dăruit acei copii ai Lui să le fie leagăn, să-i crească mari pe ei şi pe pruncii lor ce-or să vină. Şi în vecii vecilor să călătorească în Lumină. Din glasul lui Dumnezeu creşteau păsări cu aripi mari, Îngeri ocrotitori într-o privelişte fermecătoare”.
Sunt multe şi minunate poveştile despre oameni şi despre locurile noastre, iar copiii sunt admirabili ca pretutindeni. O mică parte dintre ei pornesc în lume, aceia cu înclinaţii intelectuale, cei mai mulţi rămân în sat la munca pe ogor, ori învaţă o meserie. Important e pentru noi să devină oameni buni, de nădejde şi cu credinţă în Dumnezeu. Noi, intelectualii trăim cu nădejdea ca vom recupera o bună parte din tradiţiile şi din obiceiurile lumii noastre vechi, care altfel încep să se piardă.
Am notat câteva din reflecţiile micilor locuitori din satul Modoia : „Când mă trezesc, mă lovesc cu fruntea de munte.”, „Norii, pe cerul nostru, sunt negri şi ameninţători, dar nu ne e frică pentru că noi ne rugăm cu Părintele Octavian la orele de religie.”, „Gâştele noastre nu merg pe drum, ele zboară pe deasupra şoselei.” „Cernişoara, când vine mare şi furioasă, seamănă cu un balaur.” „Mie îmi place când vine apa mare, că găsesc nuci pe prund.” „Scoruşul e Taborul nostru.”. „Muntele nostru e aur pulbere.” Mai rămâne să urmăm îndemnul lui Iisus : „LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE !” A consemnat Elisaveta Novac |
Olimpia Tănase 
Cu plugul, Doina Hlinka
|
